Cu un acut simț al persiflării, împănat cu umor, vizionarism și un iz de intimism boem, romanul ”Un om fără țară” al scriitorului american Kurt Vonnegut reprezintă o înțepătură plină de ironie care, într-un limbaj necruțător, expune un punct de vedere asupra artei și a precursorilor dar și a contemporanilor.
Cu peisaje fugare, aproape reale și totuși străpungătoare, cu impresii și gânduri penetrante, Vonnegut face din superficialitatea societății actuale un subiect de dezbatere, poate ca un semnal de alarmă sau ca o pildă narată în graba celui care întotdeauna este privat de timpul necesar pentru a putea lua lucrurile pe îndelete.
Nu, această carte nu este scrisă în stilul năucitor și adeseori caustic care l-a consacrat și i-a adus o incontestabilă notorietate autorului american, dar, în pofida acestui lucru, există un ceva aparte care te îndeamnă să citești această carte, chiar dacă unii vor considera, poate pe bună dreptate că este doar o iluzie dulce acrișoară încorsetată între coperțile pedante și acaparatoare.
Poate că aparenta lipsă de conținut stufos, poate că lipsa unor întâmplări răstălmăcitoare sau cea a personajelor controversate, dau impresia unui facilism, ba chiar a unei glume care, dincolo de ironia fină, nu reușește să ofere sentimentul îndestulării.
Însă, în pofida acestui aspect de suprafață al unor aparențe nesedimentate, cartea lui Kurt Vonnegut poate fi chiar un soi de manifest, o pălmuire dată peste zgrunțurosul obraz al societății actuale, ca un ștreang fin care poate fi cu ușurință confundat cu panaceica mângăiere.
O carte suficient de interesantă încât să îndrăznesc să vi-o recomand cu mare drag.
Lectură plăcută!