Urlet în tăcere este acel gen de lectură care te face, după primele pagini, să exclami: frate, da fata asta (în cazul romanului de față, Sara) moare tot timpul. Și la finalul romanului rămâi ceva gen: Oooookkk!? Șoc și groază mai exact. Nu fiindcă romanul ar fi ceva de groază ci fiindcă personajul își ia așa o palmă peste față de la viață că până și tu, cititorul, rămâi blocat.
Și… Marina Neagu… Nu, nu mi-am dat seama nici o secundă cine este Markus până nu am citit informația negru pe alb. Asta-i treaba. Unii fac conexiuni mult mai greu decât Sara.
Și fiindcă țin să clarific o treabă încă din primele rânduri, o să afirm următoarele:
- Iubirea asta cu rădăcini încă de acum două mii de ani mi s-a părut puerilă. Parcă se desfășura prea repede. Se închega prea superficial. Bine, am înțeles că personajele s-au îndrăgostit prima dată acum două mii de ani și practic acum reînnodau acea mare iubire, dar totuși…
- Crina, prietena de nedespărțit a Sarei, după noaptea de groază, vine și o vizitează când și când, și ghiciți atunci ce fac? Stau împreună, în tăcere. Frustare maximă în ceea ce mă privește.
- Ultimul capitol al romanului a fost așa: pe bune, Marina Neagu?! Așa ceva?! Cum să-ți bați joc de cititorul de mine și să mă faci să-mi dau cu propriile concepții peste ochi?!
Practic, la finalul lecturii, am început să mă cert cu mine fiindcă am tras concluzii înainte de a înțelege povestea cu adevărat. Dacă aveam răbdare până la final, povestea aia de dragoste ”puerilă” a mea ar fi primit răspunsul sondat. Scurtele vizite ale Crinei și momentele de tăcere în timpul acestora își aveau propria logică. O logică pe care un cititor răbdător o să o înțeleagă la momentul oportun. Marina Neagu nu a lăsat nimic la mâna destinului și tot ce a țesut a avut la bază o poveste mult mai complexă decât cea de la suprafață.
Pe scurt:
Sara, la doar șaisprezece ani, înfruntă cea mai mare traumă din viața oricărui om: doi hoți dau buzna în casa ei și îi ucid părinții când aceștia nu sunt suficienți de cooperanți încât să le dea mai repede orice bogăție existentă în casă. Sara, dând buzna în plină violență, este la un pas de a fi înecată în propria piscină de hoți. Și totuși, printr-o minune, supraviețuiește. Însă, nu fără a avea nevoie de cinci ani de terapie pentru a-și reveni. Și nici după cinci ani nu este pe deplin desprinsă de marea traumă, drept răspuns refuză să mai vorbească pentru a nu trezi trecutul la viață.
Învățasem că trecutul nu te poate atinge decât dacă îl lași să îți marcheze prezentul, așa că mă străduiam să-l țin închis.
După cinci ani începe să se simtă cât de cât în stare să-și reia viața. Se înscrie la facultate și cu ajutorul mătușii ei și a verișoarei, Liana, încearcă să-și reia viața din punctul în care o lăsase. Însă, în scurt timp descoperă că viața nu poate fi reluată chiar atât de ușor și cu atât mai mult când tu ”trăiești un timp împrumutat”. Odată cu apariția lui Damian, Lucian și Markus, Sara află că odată cu amânarea morții ei (care ar fi trebuit să fie dusă la îndeplinire în urmă cu cinci ani), coșmarurilor li s-au deschis ușa spre lumea umană.
Marina Neagu ne aruncă într-un subiect nou: lumea viselor. Ce reprezintă, cum iau naștere coșmarurile și cum ne afectează sau nu existența de zi cu zi?! Dar acum, să nu credeți că primiți totul. Nu, nu, nu. Primiți firmitura din toată porția. În primul volum din seria Urlet în tăcere, nu lumea viselor este subiectul principal, ci Sara.
Sara, copia fidelă a Marii Preotese a dacilor de acum două mii de ani, Sarula, se îndrăgostește de Markus, un zeu, ce în trecut, a ales să ducă viața unui om și alegerea lui a condus la nașterea unor sentimente față de Sarula, o iubire interzisă născându-se între cei doi. O iubire pe care însă destinul avea să o curme brusc. Două mii de ani mai târziu se încearcă încă o dată păstrarea acestei iubiri. După două mii de ani, Markus primește o nouă șansă și este dispus să riște totul pentru a o păstra.
Dar Sara este vechea iubire a lui Markus sau doar un substitut? Iar coșmarurile ce invadează lumea oamenilor vor putea fi oprite? Și dacă da, cu ce sacrificii?
Și ca totul să fie genial avem și o incursiune a autoarei în plin tăvăluc de evenimente:
Hai, nu te supăra pe mine! Și mie mi-a fost greu să scriu scenele astea. Dar, nah, așa a vrut povestea.
Ai făcut o pauză?
Bun! Mergem mai departe la următorul capitol.
Ce evenimente a trebuit să scrie autoarea cu mare dificultate, veniți de aflați cu proprii voștri ochi. Un lucru este foarte clar: nu veți regreta nici o clipă că v-ați oprit asupra acestei lecturi. Marina Neagu în Urlet în tăcere ne bate cu propriile concluzii preconcepute și ne demonstrează că aceasta nu este lectura clișeică pe care vrem să ne-o imaginăm.
Alte recenzii de la Marina Neagu:
Nu am citit cartea dar am trecut-o pe lista 🙂
Partea nasoală o constituie volumele, în ultima perioadă mulți autori s-au specializat în trilogii, alții sar și de acest număr și totul se transformă într-un fel Tânăr și neliniștit care nu se mai termină. Mulțumesc pentru recenzie, am trecut și eu cartea pe listă.
Recunosc că este deranjantă întinderea asta pe zeci de volume. Nu de alta, dar eu una uit ce s-a întâmplat în celălalt volum până apare o nouă continuare şi nici să o iei de la capăt nu prea îţi vine. În ceea ce o priveşte pe Marina Neagu nu ştiu dacă mă va deranja foarte mult o trilogie, cu toate că talentul scrisului în cazul ei se reflectă mai bine în romanele singulare, în opinia mea.
Mulţumim că ne citiţi şi ne urmăriţi. 🙂
Multumesc din suflet pentru recenzie!
Recunosc, te-ai jucat cu emotiile mele la fel cum am facut eu cu personajele din carte. 😉
Dat fiind că ai încheiat romanul într-un mod magistral Marina Neagu şi m-ai făcut să-mi dau palme pentru momentele în care am subestimat povestea, trebuia ca recenzia mea să cuprindă şi un pic din propriile mele frustrări. Următoarea carte sper că apare repede fiindcă eu abia aştept să citesc o nouă poveste ţesută de tine. :*