„Ușa” de Magda Szabó
„Ușa” de Magda Szabó este romanul pe care l-am citit fără a avea o recomandare din partea cuiva. În general, prefer să îmi aleg singură lecturile. Nu mă încântă ideea de a citi o anumită carte, la îndemnul cuiva. Motivul? Pentru că este de-a dreptul minunat când, după o îndelungă căutare de unul singur, dai în final peste o carte bună. Acesta a fost sentimentul pe care l-am trăit când am descoperit „Ușa”, sentiment care s-a dublat, dat fiind faptul că numele autoarei acestui roman îmi era total necunoscut. Îmi place să descopăr acei autori celebri, dar nu foarte mult mediatizați.
Așadar, cu sete de cunoaștere, nu mă afund în lectură până nu aflu câte ceva despre autoare. Consider că este de ajuns să vă spun că Magda Szabó este o scriitoare de origine maghiară, născută în Ucraina, a cărei activitate literară a primit numeroase distincții. Romanul „Ușa” a fost onorat cu Premiul Kossuth în Ungaria și Prix Femina Étranger în Franța.
Romanul este structurat pe capitole, fiecare dintre ele purtând titluri sugestive. Nerenunțând la obiceiul meu, acela de a frunzări cartea înainte de a începe lectura propriu zisă, constat că atât primul cât și ultimul capitol este intitulat Ușa, la fel ca și titlul romanului. Această constatare nu a făcut decât să îmi sporească curiozitatea. Mă fascina de-a dreptul acea ușă de pe copertă, a cărei vopsea crăpată nu denota decât vechimea lemnului. Mă tot întrebam ce o fi cu această ușă.
Narațiunea este făcută la persoana I, autorul fiind și personaj. Este vorba despre o tânără scriitoare, Magda, care se mutase de curând, alături de soțul său într-o locuință mult prea mare ca să o poată menaja singură. Pentru a putea petrece cât mai mult timp la masa de scris, Magda o angajează pe bătrână Emerenc ca și ajutor.
Emerenc putea fi numită bătrână doar din cauza anilor săi. Cu o putere fizică neobișnuită pentru vârsta sa, bătrâna muncea ca un robot și ridica, fără să se cruțe, mobile care nu puteau fi ridicate. Magda vedea în puterea de muncă a femeii ceva înfricoșător. Emerenc rușea să țină în ordine gospodăria mai multor familii din oraș, nu numai pe cea a tinerei scriitoare. Tot ea era cea care, toamna, mătura frunzele, iar iarna deszăpezea necontenit străzile din împrejurimi. Din acest punct de vedere, Emerenc era mai mult decât perfectă, însă, atât pentru Magda, cât și pentru ceilalți vecini, bătrâna reprezenta un mister. Persoană introvertită, aceasta comunica doar strictul necesar. Era mereu grăbită, iar când ajungea acasă se izola complet; că era vară sau iarnă, Emerenc nu primea pe nimeni în casă. Dar asta nu însemna că nu avea și vizitatori. Fie că erau prietenele, nepotul, colonelul din oraș sau Magda, Emerenc își poftea musafirii doar în curtea casei. Supuși acestui moft deloc înțeles, bătrâna era bănuită că ar ascunde în casă lucruri valoroase sau că ar suferi de o boală mintală.
Pentru Magda, această curiozitate ia sfârșit în momentul în care o ploaie puternică, cu tunete și fulgere, o surprinde în curtea lui Emerenc. Ceva tragic se petrecuse în copilăria bătrânei din cauza unor descărcări electrice, iar de atunci, aceasta se îngrozea de fiecare dată la auzul și văzul lor. Înspăimântată și acum, cu o vădită temere, Emerenc deschide ușa pentru a se adăposti în casă. Deodată realizează că nu o poate lăsa pe Magda în acea furtună. Parcă se înțelegeau din priviri. Ochii tinerei parcă o implorau să o lase să intre. Bătrâna se simte îngradită, și astfel, Magda trece dincolo de acea misterioasă ușă, în schimbul promisiunii solemne de a nu spune nimănui ce va urma să vadă.
Din păcate, nu vă voi spune ce păstra bătrîna menajeră cu atâta sfințenie. O fac cu un motiv; acela de a vă determina să citiți acest roman. Cert este că odată cu intrarea ei pe acea ușă, Magda a trebuit să își aume o responsabilitate, vitală pentru viața bătrânei: de a nu lăsa pe nimeni să între în casă, orice s-ar fi întâmplat. Tânăra scriitoare și-a dat cuvântul, va respecta întocmai condițiile bătrânei.
Apriga iarnă o răpune pe Emerenc. Totul a început cu o simplă tuse. Zi și noapte bătrâna curața străzile de zăpada care parcă înadins nu se mai oprea. Toți acei oameni care o îndrageau, o sfătuiai să meargă la doctor. Dar ea ura doctorii, preoții, nu credea în nimic. Imobilizată la pat, vecinii îi băteau în ușă și o rugau să se arate măcar un pic, să le arate că este bine, așa cum spune ea. Emerenc refuza categoric. Magda fusese avertizată de unul din vecini că imprejurimile sunt învăluite de un miros apăsător, care vine din casa bătrânei.
Întrucât bătrana lucrează de foarte mulți ani în casa Magdei, vecinii fac presiuni asupra ei. Tânara, conștientizează gravitatea situației, însă ea trebuie să respecte acea promisiune facută lui Emerenc. Nu trebuie să lase pe nimeni să intre acolo? Cum să procedeze ca să nu își încalce cuvântul? Știa cât de importantă era pentru batrână promisiunea ei. Dar nu o putea lăsa să moară. În ciuda acelei promisiuni, era inuman să lase bătrână în voia sorții.
Uitându-mă peste ce am scris, constat că m-am lăsat dusă de val și am relatat poate mai mult decît trebuia. Dar vă las pe voi să descoperiți dacă pe acea ușă a pătruns altcineva, dacă dorința lui Emerenc i-a fost păstrată.
Alte recenzii de la Magda Szabó:
