Elena Ferrante susține că poveștile, „odată ce sunt scrise, nu au nevoie de autorii lor.” Autoarea insistă să-și păstreze anonimatul deoarece acest lucru îi dă mână liberă la scris, dacă lumea, cititorii nu o asociază cu titlul și conținutul, ea se poate exprima mult mai liber ceea ce crede că este un plus pentru poveste. Cu alte cuvinte, refuză să plătească prețul succesului sau să fie asociată cu personajele sale.

Ca femeie, mi se pare extrem de ușor să cazi pradă fascinației pentru stilul și mentalitatea adoptate de Ferrante în cărțile sale. Ferrante pare a fi feministă, dar nu una ipocrită, ci asumată. Nu ridică femeia pe un piedestal, nu-i cântă osanale, nu-i iartă nicio greșeală (pentru că nu le judecă) și îi pune sub semnul îndoielii și analizei orice fel de trăire, gând sau acțiune mai mult sau mai puțin obișnuită. Ferrante înfățișează femeia într-o multitudine de modele și tipare, unele fade, altele controversate, unele exotice, altele banale. Diferite, dar niciodată catalogate ca “stricate” sau “culpabile”. Autoarea portretizează femei, de diverse categorii sociale, cu diverse grade de educație și cu mentalități variate, dar nu le acuză de păcat și nu le învinuiește de nimic. Le dă libertatea de a putea să facă ce-și doresc, ce simt, să se exprime liber, atât în relația cu exteriorul, dar mai ales în intimitate, și acolo această libertate este atât de mare și atât de sincer expusă încât e posibil ca uneori să șocheze. Dar Ferrante nu vrea să șocheze, vrea să-ți demonstreze că anumite acțiuni și gânduri ce ar putea fi catalogate neașteptate și stupefiante sunt de fapt absolut normale și fiecare dintre noi ar putea să experimenteze (și probabil chiar o facem) trăiri care ies din tiparul normelor etice.

N-o să contest că citind cărțile și evaluând acțiunile și gândurile unora dintre personajele ei nu am fost aproape convinsă uneori că în spatele pseudonimului Ferrante n-ar sta un bărbat. Probabil am această senzație și din cauza modului cinematografic în care descrie anumite scene încât te obligă să le vizualizezi cu ochii minții. Acest gen de acuitate mă duce cu gândul la mintea unui bărbat. Femeile au alt mod de a înfățișa lucrurile, mai puțin plastic. De asemenea, modul în care expune sexualitatea este foarte frust și îmi dă puțin de gândit. Dar nu sexul scriitorului cred că e important ci modul în care reușește să construiască povestea.

Cadrul poveștilor sale este la bella Italia, preferat este Napoli, orașul verii eterne, iar temele foarte diverse: patriarhatul, violența domestică și urmările acesteia, relațiile mamă-fiică, copilăria, maternitatea, cariera, educația, tensiunile dintre categoriile sociale, schimbările politice și sociale ale epocii. Dar nu le glorifică, din contră, în Prietena mea genială, Elena, personajul principal, recunoaște: “Nu simt nicio nostalgie pentru copilăria noastră: a fost plină de violență.”

Probabil cea mai cunoscută poveste a autoarei este Tetralogia Napolitană, o serie care urmărește două fete ce cresc în același cartier sărac din Napoli în anii ‘60-70, Raffaella „Lila” Cerullo și Elena “Lenù” Greco și prietenia lor de-o viață. Seria a fost și ecranizată într-un serial de succes. Cele patru volume sunt:

Prietena mea geniala

Povestea noului nume

Cei care pleacă și cei care rămân

Povestea fetiței pierdute

Elena și Lila se nasc și trăiesc într-o lume condusă de bărbați, bărbați slab pregătiți intelectual, fără prea multă educație, bărbați ce se bazează pentru a reuși pe violență, iar experiența fetelor în cartier este mereu condiționată de sentimentul de frică, o frică fără o cauză clară, dar care are rol de reminder că aici, oricând, ceva rău se poate întâmpla. Mentalitatea este transmisă de la generație la generație. Caracteristicile tatălui sunt preluate de fiu, chiar dacă de obicei acesta susține contrariul și în aparență pare a avea dreptate. Dar în momentele tensionate și de presiune, adevărata față apare și violența este chiar după colț. Lila se maturizează având ca pilon ideea că pentru a domina, pentru a te impune este nevoie să insufli frica exact acelora care te sperie. Lila are un comportament de războinică. Cade și se ridică fără a renunța vreodată la mândrie și orgoliu.

Elena, care datorită educației reușește să părăsească cartierul și să trăiască și în alt mediu social, se confruntă cu o altfel de violență. Acolo unde violența fizică lipsește, apare prejudecata și discriminarea agresivă, mentalitatea că femeia este inferioară, mai ales când provine dintr-un mediu sărac, o mentalitate ce nu se afișează, dar care este urlată la nervi și folosită în ceartă ca pe un sistem de protecție și disculpare pentru comportamentul machist-sexist. Ambele fete luptă pentru un loc în această lume a bărbaților și fiecare duce această luptă în stil propriu. Personal, m-am situat de mai multe ori de partea Lilei, dar eu sunt amatoare de neconvențional și imprevizibil.

Ca mai toate poveștile sale, și aceasta merge pe cartea identității, a maturizării și a ancorării într-o comunitate, dar autoarea o încadrează într-o scenă socială detaliat descrisă, în care există multe straturi sociale și o grămadă de tensiuni între ele. Prietenia celor două fete are suișuri și coborâșuri, au momente de deplină înțelegere și momente care mustesc de ură și invidie. Este un carusel de contradicții, singura constantă rămâne dependența lor de această relație, neputința de a se retrage, de a renunța una la cealaltă. Pentru Elena, Lila este legătura cu trecutul și în același timp omul în care își găsește inspirația, este prietena care dacă ar fi avut posibilitatea ar fi surclasat-o fără nicio emoție. Elena trăiește cu frica că oricât s-ar educa și perfecționa nu va reuși niciodată să depășească genialitatea Lilei. Lila, în schimb, o încurajează permanent să meargă mai departe, de la gimnaziu la liceu, de la liceu la univeristate. Lila o împinge de la spate pentru a-și completa educația, o face într-un mod agresiv ca și cum întreaga ei viață ar depinde de asta. Vrea ca Elena să aibă parte de ceea ce ei i-a fost refuzat. Este unul dintre lucrurile pozitive făcute de Lila și un ajutor necondiționat pentru Elena care a beneficiat tot timpul de susținerea ei.

Fetele, remarcabile în copilărie și situate mult peste media copiilor din cartier, au parte de parcursuri diferite, însă amândouă își doresc să se desprindă de moștenirea pe care au primit-o în cartier. Au temperamente foarte diferite: Lila este independentă, băiețoasă, neînfricată, precoce, în timp ce Elena este timidă, docilă, introvertită, inhibată, silitoare, nesigură. Personalitatea Lilei este copacul la umbra căruia Elena își rezolvă problemele și își alungă temerile. Elena are oportunitatea să își schimbe statutul social grație educației și succesului pe care îl are după ce i se publică prima carte. Lila, care n-a beneficiat de susținerea părinților pentru a-și continua educația încearcă să se realizeze material. Viața le leagă cu fire invizibile și le trage mereu înapoi în cartierul din care amândouă au încercat să fugă. Este o prietenie care depășește o serie de probleme cauzate de trădări, dezamăgiri, pierderi, tragedii, o relație love-hate care se întinde pe mai bine de jumătate de secol. Ferrante despică și pune la încercare această prietenie în toate modurile posibile și imposibile, dar în ciuda tuturor lucrurilor aceasta refuză să dispară, se răcește în anumite perioade, se schimbă, se complică, dar rezistă. Au momente când se invidiază reciproc, momente când se disprețuiesc, ajung chiar la ură, își doresc una celeilalte nenorociri, dar se ajută reciproc necondiționat în vremurile grele. Lila râvnește la educația Elenei, Elena râvnește la precocitatea și genialitatea Lilei, își trag puterea de a merge mai departe din această prietenie deoarece singura constantă a vieții fiecăreia este încrederea în cealaltă.

Este o poveste puternică cu personaje bine conturate, cu o frescă socială foarte bogată care se citește pe nerăsuflate și îți dă senzația că este inspirată din realitatea imediată a scriitoarei, genul acela de povești trăite și experimentate.

În Fiica ascunsă, Leda, o profesoară divorțată, cu două fete mari, deja plecate de acasă, își organizează un concediu pe perioada verii la malul mării. Își închiriază un apartament și frecventează plaja puțin populată din apropiere, hotărâtă să-și pună la punct programa pentru următorul an academic. Aici, planurile îi sunt date peste cap și liniștea pe care o caută este spulberată de apariția zilnică a unei familii numeroase și gălăgioase. Îi captează atenția doi dintre membrii acestei familii: o tânără mamă și fiica acesteia și, urmărind ritualurile și jocurile dintre mamă și fiică, își rememorează perioada de început a maternității și traumele. Această perioadă de concediu, în care drama femeii este dezvăluită bucată cu bucată, se transformă într-un timp dedicat acceptării și iertării propriilor decizii din tinerețe.

Personajul principal nu este genul de personaj ce se face simpatic, din contră. Povestea fiind spusă din perspectiva ei, ne lovim de sinceritatea gândurilor și acest lucru îi dezvăluie o răutate incontrolabilă și etalarea unei superiorități bazată pe statutul social. Leda este o femeie ce ar putea părea egoistă și arogantă, iar unele dintre deciziile luate în tinerețe radicale și superficiale. Inițial, întâlnirile de pe plajă cu această familie, par a declanșa protagonistei melancolie pentru tinerețea apusă și clipele în care propriile fete erau mici și depindeau necondiționat de ajutorul ei, dar cu cât înaintăm în poveste, intriga se complică și amintirile iau o direcție foarte diferită. Iar un gest copilăresc din prezent al protagonistei a rămas fără explicație logică pentru mine până la final. Nu l-am putut încadra decât la malițiozitate și invidie. Prima confruntare ce are loc între Leda și cealaltă familie expune o dispoziție către iritabilitate și încăpățânare care până în acel moment nu existase la protagonistă. În relațiile cu ceilalți, Leda păstrase un ton amabil și politicos chiar și când gândurile și impresiile intime dezvăluiau că nu agrea persoana cu care intra în contact. Se creează un pic de tensiune între cele două părti, dar aceasta pare a se atenua în momentul în care din neatenție fetița se rătăcește pe plajă și Leda o găsește și o readuce familiei panicate. Dar acalmia nu durează mult timp și în urma unui gest necugetat al Ledei lucrurile se precipită și amenință să-i strice iremediabil vacanța.

Cu toate că nu am empatizat cu personajul principal, nici nu simt că aș avea motive să o condamn. Contactul cu tânăra mamă și fiica acesteia îi trezește amintirea frustrărilor cu care se lupta ea la aceeași vârstă ca mamă a două fete mici. Avea întotdeauna de ales între responsabilitatea maternă și cariera profesională și cea dintâi avea mai mereu câștig de cauză. Nu primea ajutor din partea soțului și la un moment dat, după participarea la o conferință, realizează că are nevoie de o pauză. Că nu e încă pregatită să dea cu piciorul la toată educația și munca depusă și că are nevoie de timp pentru ea. Este o analiză a frustrării și nemulțumirii când ai impresia că maternitatea îți consumă tot timpul și energia, când realizezi că e imposibil să le mai recuperezi după ce copiii vor crește și că tu ca individ devii cantitate neglijabilă în propria viață.

Zilele abandonului este una dintre cărțile mele preferate de la Ferrante. Expune fără menajamente, într-un mod frust și pe alocuri chiar grosolan, drama ratării ca familie și depresia unei femei părăsite pentru una mai tânără, mai frumoasă și mai devreme acasă. Am empatizat cu Olga total, și i-am înțeles chiar și greșelile copilărești și de prost-gust. Zilele abandonului este o confesiune de credință, una intimă și sincera care îți zgârie inima. Ferrante nu se lasă îmblânzită de limite, de etichetă, de norme de decență, pune accent pe extreme și merge până la capăt. Personajul ei experimentează criza în cea mai urâtă și umilitoare formă a ei. Aș putea fi eu sau chiar tu, eu una m-am recunoscut deseori în psihoza, frustrarea, abisul și deznădejdea simțită de Olga. M-am recunoscut și în trivialitatea și în violența și în sminteala și în promiscuitatea și în revenirea ei la normalitate. Pentru că, deși unele dintre acțiunile ei sunt manifestări rușinoase, vulgare, grosolane, obscene de care ai vrea să uiți, toți explodăm când suntem puși sub presiune, toți dăm pe afară, toți ne pierdem umanitatea și cumpătul. Recenzia întreagă o găsiți aici.

Viața mincinoasă a adulților este o carte interesantă cu o protagonistă adolescentă care începe își descopere propria identitate și sexualitate, în același timp în care părinții săi trec printr-un divorț. Cartea analizează relația pe care aceasta o are cu propria familie, influența pe care familia o are asupra dezvoltării și psihicului ei, modul în care divorțul părinților îi destabilizează universul si modul în care le percepe greșelile, secretele, minciunile și deciziile. Ferrante șochează încă o dată cu limbajul frust și sexualitatea debordantă, nu există perdele pe care să le tragi când citești poveștile ei, nu există intimidate grațioasă sau naivitate. Poveștile de dragoste sunt diverse și construite în antiteză, relația pasională dintre Giuliana și Roberto versus cea platonică dintre Tonino și Angela, diferența dintre pasiunea Vittoriei pentru Enzo și actul prin care Giovanna s-a lăsat dezvirginată în care a lipsit orice urmă de pasiune sau desfătare a simțurilor. Giovanna, virgină, dar promiscuă, alege o variantă detașată și lipsită de implicații afective, pe care personal nu am înțeles-o. Recenzia completă aici.

Sper că v-am convins să încercați măcar una dintre poveștile lui Ferrante deoarece are marea calitate de a creiona personaje de neuitat care pot incomoda cu sinceritatea lor, dar în care e imposibil să nu ne regăsim uneori. Tratează probleme actuale cu care femeia contemporană se confruntă zi de zi. Găsiți titlurile ei pe site-ul editurii Pandora M și v-o recomand din tot sufletul.

Vezi Top 100 cărți ale anului 2022