„Singur pe lume” a fost, în copilăria mea, una dintre cărțile care m-au întristat cel mai mult. Parcă o și văd pe unul dintre rafturile bibliotecii noastre, groasă, tristă și enigmatică, alături de „Moartea unui președinte”, despre asasinarea lui JF Kennedy și de o carte despre Atlantida.
Suflețel, Suflețel, Suflețel a fost primul și singurul „gând” pe care l-am avut când am luat în mână cartea. Nu pot să îi citesc asta copilului meu, mi-am zis.
Dar este în programă. Și fiicei mele i-a plăcut. Ca de obicei, a făcut toate personajele din plastilină, și dă și acum concerte imaginare cu „trupa” lui Vitalis, reunită.
Și mie mi-a plăcut. Sigur, am plâns de câteva ori, nu este o carte ușor de citit, iar prima parte este de-a dreptul copleșitoare. Este copleșitoare și pentru că întâmplările sunt triste, dar mai ales pentru că Hector Malot scrie frumos, cu suflet, cum se scria înainte, pe vremea cărților care rămâneau în tine. Mare parte din personaje sunt plauzibile și mai ales actuale, ceea ce nu este lucru puțin pentru o carte scrisă în 1878.
La moartea unor personaje (trebuie știut, pentru cine nu știe deja, că în „Singur pe lume” se moare), am avut din nou discuția „de ce ar scrie cineva o carte pentru copii atât de tristă”. Am răspuns cum am putut mai bine, apoi am căutat câteva informații despre Hector Malot, ca pentru a-l lăsa pe el să răspundă. Am aflat că Hector Malot a militat în cărțile sale pentru protejarea copiilor, care la vremea respectivă erau exploatați ca muncitori, și nu erau protejați de nicio lege. A popularizat prin cărțile sale dramele acestora, luptând pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, și nu numai. Deci unele cărți sunt ca o doctorie poate neplăcută pe care o iei tu, ca lumea să devină mai bună. Și poate chiar și tu.
Eu cred că acesta este cel mai nobil rost al unui roman, și merită orice suferință provocată: să facă lumea să se schimbe, oricât de puțin, în bine.
„Singur pe lume” este povestea unui copil orfan, Remi, care trăiește în niște vremuri în care un copil poate păți orice: poate fi alungat, închis, poate fi vândut, poate fi lăsat să moară de foame, poate fi biciuit și trimis la muncă. Unele dintre aceste lucruri i se întâmplă lui Remi, altele altor personaje din carte.
Remi este vândut unui muzican ambulant, Vitalis, care, în ciuda faptului că îl cumpără, îl cercetează, cum cercetezi o marfă, și îl îndepărtează de femeia care îl crescuse până atunci, se dovedește a fi un om bun, cult, care îl învață să citească, să cânte, și îi insuflă o serie de valori care îl vor caracteriza pe Remi în viitor: corectitudinea, mândria, etc.
Remi este un copil bun și sensibil, și Vitalis un om bătrân care exact după un asemenea suflet tânjește, așa că între cei doi se înfiripă o relație de genul tată-fiu.
Remi petrece câțiva ani alături de Vitalis și trupa lui de muzicanți (formată din 3 câini și o maimuță, toți dresați), până când viața îl desparte de ei. Această prima parte mi s-a părut cea mai emoționantă parte din carte. M-am simțit atât de legată de personaje încât le-am trăit fiecare emoție. Am simțit frigul, și foamea, și deznădejdea.
Pagini întregi, după ce prima parte s-a terminat, eu si fiica mea oftam pe rând și declaram retoric: îmi e dor de Vitalis (deși Vitalis este un personaj controversat, după părerea mea, și greu de încadrat într-o tipologie, și chiar greu de trecut de partea binelui sau a răului, dar chiar și așa, pe jumătate bun, pe jumătate rău, nu se poate să nu te bântuie).
Partea a doua începe destul de stângaci, acțiunea (sau lipsa acțiunii) având loc într-o mină. O vreme am simțit că autorul nu se poate ridica la înățimea primei părți, dar până la urma cartea și-a recăpătat vitalitatea, frumusețea, umorul și mai ales speranța.
Remi crește sub ochii cititorilor, și strânge în jurul lui oameni frumoși, ca el, oameni dedicați și inimoși, oameni care îl ajută pas cu pas în drumul său spre rădăcinile sale, și care la rândul lor se lasă ajutați de Remi să se găsească pe sine.
„Singur pe lume” este o carte frumoasă, scrisă în stilul clasic în care autorul descrie fiecare personaj și fiecare moment până când le vezi cu ochii minții. Este o carte înfiorător de tristă, dar care, în mod miraculos, te face să te simți încrezător. O carte care te face să regândești relațiile cu cei apropiați, cu cei săraci, cu tine însuți, cu trecutul tău, cu pasiunile tale… să privești altfel oamenii de pe stradă, animalele de pe stradă sau din gospodărie, să asculți altfel muzica, să te bucuri altfel de lucrurile simple, și să te plângi mai puțin de neajunsuri.
Alte recenzii de la Hector Malot:
