Un bărbat pe nume Ove este povestea emoționantă a unui om văduvit de sensul vieții. Întâi își pierde lumina ochilor prin ființa soției sale mult iubite, apoi se trezește fără loc de muncă, pensionat, fără utilitate în viață. Ove, la aproape șaizeci de ani, se trezești brusc, într-o zi de marți, fără loc de muncă și într-o casă goală. După moartea soției, locul de muncă rămăsese singurul motiv de viață. A fi util într-o lume aparent inutilă, este esența lui Ove. Rămas fără utilitate, rămâne fără esență. Astfel, ce rost mai are el în viața asta? Așa hotărăște că e timpul să i se alăture minunatei lui soții. Însă destinul nu-i face nici măcar moartea ușoară…
Vine un moment în viața omului, când fiecare hotărăște ce fel de om vrea să fie. Unul care-i lasă pe alții să-l calce în picioare sau dimpotrivă.
Ove nu a avut o viață ușoară. Întâi a rămas orfan de mamă pe când era un copil și apoi, pe când să iasă din adolescență își pierde și tatăl. Astfel ajunge Ove să ia viața în piept, singur pe lume. Și ca totul în viață, de fiecare dată când a părut că pășește pe drum lin, greutățile i s-au pus în cale. Un mână întinsă a venit urmată de o piedică pusă. Și viața s-ar fi continuat cu urcușuri și coborâșuri în sigurătate dacă nu ar fi apărut EA – singura lumină de pe drumul întunecat de nereușite și nedreptăți.
Învățase că, dacă n-ai nimic de spus, era mai bine să întrebi ceva. Și, dacă era ceva ce-i făcea pe oameni să uite că nu te plac, era să le dai posibilitatea să vorbească despre ei înșiși.
Sonja a fost pentru Ove lumină și sens. Pe cât de taciturn și tăcut era Ove, pe atât de luminoasă și deschisă era Sonja. Deși diametral opuși, cei doi se completau perfect. Lui Ove îi plăcea să repare lucruri, Sonjiei îi plăcea să le strice. Unde unul întuneca, celălalt lumina. Și așa au trăit fericiți, completându-se reciproc până când boala și moartea a hotărât să i-o fure pe Sonja, lăsându-l pe Ove să facă față lumii de unul singur. Dar situația nu avea să rămână așa pentru mult timp, fiindcă Ove își încheiase socotelile.
Orice om trebuie să știe pentru ce se luptă. Așa se zice.
Din nefericire pentru Ove în cartier se mută Parvaneh și odată cu ea, dispare atât liniștea cât și reușitele lui Ove de a i se alătura Sonjei pe lumea cealaltă. Parvaneh apare ca un uragan atât în cartier cât și în viața lui Ove. Un fel de Sonja iraniană. Gravidă, cu alți doi copii la ușă și un soț netalentat în treburile casnice, Parvaneh este temelia familiei sale și gălăgia din viața lui Ove. Un fel de pedeapsă karmică pentru intențiile sale.
Multor oameni le vine greu să trăiască alături de cineva care prețuiește singurătatea. Nu le pică bine celor ce nu o suportă.
Un bărbat pe nume Ove nu este o narațiune de povestit ci de simțit. Modul în care Frederik Backman reușește să descrie viața ce îți scoate în cale oamenii necesari ție, în momentele cheie, este magistral. În același timp, autorul are un adevărat talent în a surprinde esențele umane întocmai realității. Atât Ove cât și Parvaneh sunt două tipologii reale ale vieții, doi oameni creionați după șabloanele realității de zi cu zi. Totodată, esențele zilnice și coincidențele unor evenimente ce se fac vizibile exact în punctele de cotitură ale vieții fac din Un bărbat pe nume Ove o frescă a realității.
Uneori e greu de explicat de ce unii oameni fac brusc lucrurile pe care le fac.
Un bărbat nume Ove a fost ecranizat sub denumirea de Un bărbat pe nume Otto pentru a fi mai ușor comunității americane. Cum și originea lui Parnaveh a fost schimbată, din aceleași considerente. Însă, toată esența romanului a fost păstrată. Este chiar uimitor cât de acurată e ecranizarea și cât de fidel urmează povestea cronologică a cărții. Este de prisos spus că atât filmul cât și cartea sunt de savurat, fiecare având sfera sa de captivare.
– Știu cât de tare te enervezi când mă ciondănesc cu lumea. Da’, uite, așa stau lucrurile acum… Mă mai aștepți tu acolo, sus, un pic, că n-am timp să mor acum. […] „că acuma-i război, dar-ar naiba să dea!”
O poveste despre încheierea socotelilor cu viața dar nu înainte de a mai acorda o mână de ajutor, de a mai repara lucrurile fiindcă, nu-i așa, nu poți părăsi această lume dacă nu lași lucrurile frumos ordonate în urma ta. Și cum multe se strică…
Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza. Alții devin atât de preocupați de moarte, încât ajung să o aștepte cu mult înainte ca ea să își anunțe sosirea. Ne e frică de moarte dar, cel puțin, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frică e că o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.
Alte recenzii de la Frederik Backman:
