Eşti un om frumos, un om bun, dar nu eşti al meu.
Chiar şi pentru un cititor inconsecvent, anonimitatea numelui Brontȅ, eventual titluri ca Jane Eyre sau La răscruce de vânturi poate fi, cumva, încadrată la sacrilegiu.
Că este un gen de lectură clasică din care nu erup zgomotos personaje, evenimente, acţiuni acest lucru devine evident aprope imediat ce deschizi oricare dintre cărţile Charlottei Brontȅ.
La fel de evident, că nu este un tip de scriitură pe placul oricui.
Atât în Profesorul, – care a avut de îndurat un traseu anevoios până la publicare – cât şi în Villette – care încerca să îmbunătăţească semnificativ impresiile produse până atunci – şi chiar în succesul răsunător Jane Eyre, penelul acestei scriitoare britanice pare să exerseze mereu aşezarea.
O atmosfera statică, adesea monotonă , precum o zi rece de toamna târzie şi gri, stăpâneşte multe dintre decorurile în care se dezvoltă poveştile sale.
Este şi cazul acţiunii din Villette. Conceput ca o încercare de a îmbunătăţi interesul slab pentru titlul Profesorul, romanul Villette reia, într-o oarecare măsură, elemente din acesta.
Între care: profesoratul, strădania şi perseverenţa unor personaje tinere – nu prea norocoase financiar şi nici înzestrate fizic – de a munci, de a deveni independente prin forţe proprii.
În acest demers lăudabil, sprijinite sunt de mai generoase daruri ale naturii în plan moral şi psihologic.
Deşi nesigură şi temătoare în multiple împrejurări, Lucy Snowe, protagonista, dovedeşte totuşi atâta curaj de a porni singură la drum într-o ţară străină, a cărei limbă aproape că nu o înţelege şi care, la început, îi ridică serioase probleme.
După slujba temporară la bătrâna doamnă suferindă reumatic, după aventura la Londra, Lucy ajunge în Rue Fosette, la pensionul dnei Beck, din oraşul Villette ( ţinutul Labassecour, Franţa).
Aici începe încă o dată aventura vieţii sale, pe care încearcă sistematic să o închidă în straiele strâmte şi anoste ale rutinei, ferită de emoţii majore, convinsă că acest lucru o va pune la adăpost şi de mari suferinţe.
Prieteni vechi şi oameni dragi din trecut fac pe alocuri mai suportabil drumul devenirii sale; noi cunoştinţe îi testează adaptarea, rezistenţă, perspicacitatea.
În câteva ocazii drumul ei pare să se sfârşească brusc şi abrupt, dar de nicăieri parcă, răsar totuşi mugurii încrederii, ai speranţei, ai fericirii.
Şi aici, ca şi în alte ocazii, putem zări, uneori din umbră, alteori mai evident, autoarea.
Un punct de vedere care mi-a plăcut în mod deosebit în Villette este cel legat de religie, mai cu seamă că aici, sunt sigură, vedem chiar mai clar omul din spatele scriitoarei.
Personal, am simţit în câteva ocazii dezamăgire citind Villette.
Nu îl găsesc mult peste Profesorul, în anumite zone m-am luptat chiar cu plictiseala, în ciuda pasiunii mele pentru clasici, pentru detaliu şi introspecţie.
Nu de puţine ori descrierile, metaforele, comparaţiile mi-au lăsat impresia unui text banal, lipsit de siguranţă şi supleţe în exprimare, pe alocuri cliseic.( de ex: buze/vorbe dulci ca mierea).
NOTĂ: 8 / 10
Alte recenzii de la Charlotte Brontȅ:
Nu am citit cartea si sincer nu prea ma tenteaza.