N-ai decât să râzi, Paris dobitoc, râzi înainte de a ne cădea la picioare.(pag.141)
O dată la câtva timp, (în cazul meu nu prea des) întâlnim, în “cariera” noastră de cititori – fie amatori sau de specialitate – cărţi precum Creaţie, a lui Emile Zola.
Cărţi pe care le simţim cumva de la distanţă că ne vor plăcea, că ne vor impresiona, că ne vor tulbura, că ne vor …zgudui.
Cu sufletul plin de impresiile produse, atât de multe şi mai ales puternice, devine o provocare a le organiza şi trasmite.
Ca şi cum, cu un suflet al ei de sine stătător, creaţia de geniu se împotriveşte îmblânzirii, stăpânirii, închiderii flasce în vreun top sau curent anume.
La Creaţie, a lui Emile Zola, ar fi greu să pot spune ce anume nu mi-a plăcut.
Copilul-artist Claude – înalt, slab, cu al sau fizic răvăşit şi simplu, din care dogoresc însă viaţa interioară, patosul, emoţia, sensibilitatea, profunzimea, laolaltă cu un ocean de speranţe şi visuri măreţe – m-a cucerit aproape imediat.
În ciuda unui oarecare avertisment, în care singur admite (sau anticipează?) forţa distrugătoare pe care o va atinge pasiunea sa, devorându-l din interior, nu pot deloc să-l numesc abrutizat, un monstru dezumanizat.
Acest copil romantic, acest visător inadaptat – aşa cum sunt, de fapt, mai toate geniile – oare poate fi el acuzat că nu şi-a lepădat sufletul, căci asta este, pentru artist , creaţia?
Printr-o coincidenţă a sorţii, Claude Lantier, tânărul pictor cu un istoric familial dificil (mama, spalatoareasa Gervasie Macquart fusese alcoolică) o cunoste pe Christine, într-o zi teribilă cu furtună şi ploaie care matură Parisul.
Neîncrederea iniţială, reţinerea, stângăcia deghizate în asperitate se vor topi puţin câte puţin, sub influenţa Christinei, alături de care primeşte mai întâi binecuvântarea prieteniei, mai apoi forţa dragostei.
Îmbătat de tinereţe, de idealuri şi de dragoste, Claude se porneşte pe drumul sisific al destinului său, bizuindu-se, în plus, şi pe umerii calzi ai prieteniei (care se vor dovedi însă nu atât de puternici pe care îi crezuse în naivitatea sa).
Pe acest drum el va evolua, va dispera, va iubi, va detesta, va greşi, va sfida, va trăi şi va căuta veşnic împlinirea, idealul în artă, acea himeră parşivă, care, vizitandu-l încă din copilărie, îi va fi hipnotizat definitiv întreaga fiinţă.
Îndrăgostit şi fără experienţă, atât în materie de femei, cât şi de viaţă, pare pentru o vreme dispus să-şi sacrifice chiar arta pe altarul iubirii pentru Christine; fuge cu ea din Paris pentru a-şi trăi dragostea, într-o izolare de lume, de prieteni, crezând sincer în binecuvântarea suficientă a naturii.
Cât despre Christine, ea…îl iubeşte pe Claude. Simte încă de la început în pictură o rivală, fără a bănui însă multitudinea tonalităţilor şi forţa cu care ea îşi va manifesta influenţa asupra vieţii lor.
În construcţia personajului său vedem lumina dragostei, a dăruirii, a devotamentului, dar şi umbrele egoismului. În spatele unor aprecieri sau acuze la adresa ei găsim, ca şi în cazul altor personaje sau elemente, multe mărci autobiografice ale scriitorului.
Creaţie, unul din titlurile care alcătuiesc amplul ciclu Rougon-Macquart, semnat Emile Zola, dovadă incontestabilă a unui scriitor strălucit, devaluie despre artă, prietenie, luptă , patos, dragoste, moarte, suflet, alegeri, sacrificiu, lecţii, şi o grămadă de alte lucruri.
Dar, dacă nu detaliul şi viaţa interioară a unor personaje complexe, complicate, sunt ceea ce cauţi atunci când deschizi o carte, atunci poate că acest autor francez nu îţi va fi tocmai pe plac.
NOTĂ: 10 / 10
Alte recenzii de la Emile Zola:
