Chimista este noua carte apărută sub semnătura Stephenie Meyer care în 2005 crea o isterie pe întreg globul cu volumul, cu şi despre vampiri, Amurg, primul volum din seria cu acelaşi nume. Eu recunosc că am fost unul dintre fanii seriei, deşi nu la fel de isteric. Captivată am fost apoi şi de volumul Gazda apărut în 2008.
Dacă seria Amurg m-a amuzat, iar Gazda m-a captivat, volumul Chimista m-a entuziasmat. Şi nu fiindcă Stephenie Meyer ar fi cea mai tare scriitoare din istorie ci datorită scrierii simple prin care reuşeşte să-ţi capteze atenţia şi să te ţină în poveste. Te aleargă, te ţine în suspans, te amuză şi-ţi dă iluzia de noutate.
Continuând în maniera proprie, şi volumul Chimista este construit în jurul unui personaj feminin şi narat de protagonistă. De această dată avem un personaj mai matur şi într-un pericol de moarte din cauza propriilor semeni, fără nici o incursiune în lumea supranaturalului. În Chimista suntem doar noi, oamenii, veşnic într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, veşnic luptând unul contra celuilalt.
Ne facem nişte idei despre oameni, ne creăm o imagine şi apoi încercăm să punem persoana adevărată în interiorul mulajului fals. Şi nu întotdeauna lucrurile ies bine.
În urmă cu numai trei ani era o maestră a compuşilor chimici şi torţionarul perfect aflat în slujba unei agenţii guvernamentale secrete. Astăzi, este doar o ţintă de eliminat din calea departamentului. Cine şi când a decis că devotamentul ei nu este de ajuns, nu a reuşit să afle. Dacă a învăţat ceva în trei ani, acela este că atunci când eşti pe fugă, nu ai timp de întrebări.
Oamenii ca noi, care trebuie să ştim lucruri pe care nimeni nu vrea să le ştim, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greşit. Poţi să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poţi avea încredere.
În Chimista suntem desprinşi total de celelalte romane ale lui Stephenie Meyer. Nu avem pic de supranatural, temele abordate au fost studiate în prealabil, iar evenimentele se succed de la sine.
Urmărind cameleonica protagonistă la un moment dat oscilam între a-i acorda compasiune. Mereu pe fugă, trăind cu groaza că oricând vreun asasin este pe urmele tale şi te poate prinde pe picior greşit. Mai apoi, văzând-o în rolul ce-o consacrase, acela de Chimista, toată mila ţi se şterge ca şi cum nu ar fi fost. Un sentiment de milă care mai apoi este nevoit să se întoarcă când observi cât de bine se pot juca unii oameni cu semenii lor.
Nu-şi dorise niciodată să fie spion sau să lucreze sub acoperire, dar acum constata că nici emoţional nu era potrivită pentru aşa ceva.
După ce trecem de stadiul de prezentare, Chimista nu mai aduce a omul negru văzut inițial. În contact cu alți oameni, o descoperim în starea ei naturală: naivă, fragilă, speriată și cu un handicap complet în ceea ce privește interacțiunea cu ceilalți. Daniel, periculosul asasin ce pune la cale eliberarea unui virus mortal este marionetă sau asasin cu sânge rece?
Mai rău decât ca Alex să-şi facă treaba bine era ca altcineva să o facă prost. Sau nimeni să n-o facă deloc.
Amăgită de o libertate iluzoriei și făcându-se apel la latura de umanitate, departamentul reușește să o atragă pe Chimistă în plasă trimițând-o pe urmele unui nevinovat şi în calea celuilalt inamic al departamentului. Rezultatul ce se așteaptă? Moartea a doi scorpioni periculoși pe care departamentul i-a scăpat din mâini. Va triumfa mârșăvia sau protagonista noastră va reuși să se salveze?
Pe total, mi-a plăcut Chimista. Este o lectură plăcută, pentru toate gusturile. Avem romantism, acțiune, suspans, iar evenimentele decurg natural, într-o succesiune fluidă. Însă ceva tot i-a lipsit: duritatea şi cruzimea pe care simţi că ar trebui s-o aibă un astfel de subiect. În ciuda acestui gol, tot am rămas cu dorinţa de a reciti volumul, semn că merită.
Alte recenzii de la Stephenie Meyer:
