Eu nu-l citesc așa oricum pe Márquez… pentru că nu ai cum să-l citești așa oricum pe Márquez. Márquez cere timp, răbdare și o inimă deschisă, dar răsplata, vei vedea, apare de la prima frază, ca și în cazul de față: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară”.
Așa începe romanul scurt „Povestea târfelor mele triste”, cu o frază incitantă, care rezumă toată intriga, în stilul caracteristic acestui mare scriitor.
De ce îmi place mie Márquez? Pentru că îmi dă o stare de beatitudine, asemănătoare aceleia dintr-un vis frumos, din care nu mai vrei să te trezești. Frazele, abordarea, originalitatea… într-un cuvânt, măiestria cu care tratează textul m-a făcut să mă întorc la el de fiecare dată când am avut nevoie de o carte bună. Deci, da, categoric, scriitorul columbian este unul dintre preferații mei all time și așa va rămâne.
În „Povestea târfelor mele triste”, ultima operă scrisă de el, Márquez nu se dezminte. Din contră, eu am văzut aceasta carte ca pe o cireașă de pe tort (chiar dacă „Un veac de singurătate” e considerată capodopera sa).
„Povestea…” este, pentru mine, cununa de lauri a creației lui Márquez, pentru că este răscolitoare și pentru că te face să te gândești la apusul vieții tale cu seninătate. Dacă personajul acesta nonagenar își permite luxul (vânzându-și lucrurile de valoare din casă) de a plăti-o pe Delgadina lui doar pentru a o privi cum doarme goală, de ce noi, ceilalți muritori nu i-am râde bătrâneții în față ca să ne știe de jupâni? Senzualitatea nu moare odată cu vârsta, din contră, se transformă în artă, dacă știi cum să o „ții de căpăstru”.
A fost imposibil să rezist. Avea niște ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator și îmbrăcată, și goală, și niște plete bogate de aur răvășit, al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, mușcând perna. Știam că nicicând n-avea să fie dragoste, dar atracția satanică pe care o exercita asupră-mi era atât de neîndurătoare, că mă străduiam să mă alin cu toate femeiuștile cu ochi verzi care-mi ieșeau în cale.
Cel care spune povestea „târfelor sale triste” își spune, de fapt, propria poveste tristă, aceea de a nu fi iubit niciodată până la nouăzeci de ani. El, cel care a plătit mereu pentru sex, el, cel care s-a bucurat nopți întregi de femei care l-au subjugat cu farmecele lor, dar nu i-au vrăjit niciodată inima… tocmai el să se îndrăgostească de o puștoaică de 14 ani… De ce tocmai de ea? Sau mai bine zis, de ea s-a îndrăgostit sau de ceea ce reprezintă ea și el a pierdut? Ea e tinerețe, vigoare și speranță naivă. El își simte sfârșitul aproape. Ce mai rămâne atunci când viața se scurge încet-încet?
Gabriel Garcia Márquez s-a născut în 1927 la Aracataca, iar în 1982 i s-a acordat Premiul Nobel în cadrul unei ceremonii unde și-a uimit asistența, venind îmbrăcat într-o guayabera albă, specifică zonei Caraibilor, și cu un trandafir galben în mână. Harul lui Márquez de a transfigura prin imaginație realitatea i-a adus notorietatea și l-a făcut părintele realismului magic.
Alte recenzii de la Gabriel Garcia Márquez:
M-a impresionat recenzia. E cumva fix cum as fi descris-o eu! Surprinzator!