Nu știu alții cum au perceput romanul „Toamna patriarhului” de Gabriel Garcia Marquez, dar pe mine nu m-a prins. Adevărul e că m-am cam forțat să îl duc la bun sfârșit.
Povestea în sine nu e rea deloc, deși e vorba mai mult de o lume distopică în care domnește un tiran absolut
Nu mi-a plăcut de generalul Nicanor Alvarado de nici o culoare. Nu mi-a plăcut nici de mama lui – tipul cloșcă – Bendicion Alvarado. Nici de singura lui soție legitimă, ca să zic așa, Leticia Nazareno, care nu a făcut decât să profite de slăbiciunea lui.
Narațiunea care întinde chiar și pe o suprafață de 45 de pagini un singur paragraf, până să se folosească punctul, m-a dezamăgit. Mi s-a părut greoaie și chiar plictisitoare la un moment dat. Mai ales că se trece de la o idee la alta foarte repede și nu apuci să înțelegi despre ce e vorba în primă fază.
Sunt sigură că romanul „Toamna patriarhului” nu e pentru oricine
Ca cititor trebuie să ai răbdare. Să fii deja obișnuit cu opera lui Gabriel Garcia Marquez, cel puțin, ca să îi știi stilul și să te prindă lectura. Stilul de scriere al cărții este mai mult decât ciudat și parcă e folosit dinadins pentru a încurca, pentru a complica lucrurile. Uneori, un pic de diversitate la un roman poate fi de ajutor. Ba chiar îl poate transforma în ceva valoros. Ceea ce nu zic neapărat că nu ar fi cazul aici, dar publicul acestui roman ar fi, așadar, și el unul aparte.
Țin minte că referitor la opera lui Gabriel Garcia Marquez, nici romanul „Un veac de singurătate” nu m-a dat pe spate. Dar măcar acea scriere are punct și virgulă, pauze mai dese și un oarecare sens, cel puțin mai mult sens decât cartea de față pe care probabil nu o poate înțelege toată lumea așa cum și-ar fi dorit autorul.
Pe de altă parte, să vă spun totuși ce am înțeles eu din „Toamna patriarhului”
E vorba de un general tiran, un șef absolut al unei națiuni umilite și umile care nici măcar nu reușește să se revolte cum trebuie. Sau, de fapt, nu prea are șansa de a se revolta, din cauza faptului că este amenințată permanent cu pedeapsa capitală, încă de la primul semn de rebeliune.
În această țară fictivă și sărăcită, mizeria, violența și grotescul sunt la ele acasă. Și celui care conduce pare să îi placă foarte mult cum stau lucrurile. Drept pentru care când la un moment dat țara pare că se curăță, el devine trist în loc să se bucure de schimbare.
Romanul „Toamna patriarhului” spune povestea singurătății de mai bine de 100 de ani, a patriarhului neiubit și neînțeles de nimeni – Nicanor Alvarado.
El este un tiran pe care setea de putere și probabil de sânge și rele, îl corupe total. Încă de mic se observă că va deveni ceva în acea lume, deoarece linia vieții din palma sa nu există. Îi este prezis că nu va muri prea curând iar atunci când va muri, va muri de moarte bună, în somn.
Asta nu îl împiedică să taie și să spânzure în voie. Să umple de daruri pe mama sa și pe cea de care este îndrăgostit, deși bătrân. Să semneze și să dea tot felul de legi și porunci fără noimă doar din cauza influenței părții feminine de care mereu a fost supus în toată viața lui îndelungată.
De fapt, pe acest patriarh bătrân, slăbit și urât, cu probleme de sănătate și cu și mai multe probleme emoționale, nici nu apucăm să îl „vedem” vreodată tânăr
E de parcă a fost dintotdeauna în vârstă, slăbit, dar dominat de tot felul de dorințe și apucături ciudate, de care ți se face scârbă doar citind. Toată povestea domniei lui este grotescă, atât prin felul în care guvernează, cât și prin stilul lui de viață și de gândire.
Nu mi-a plăcut personajul Nicanor Alvarado și nici romanul „Toamna patriarhului”. Așadar, nici nu îl recomand. Dar posibil, pe de altă parte, ca scrierea lui Gabriel Garcia Marquez să nu fi ajuns în mâinile cititorului potrivit. Așa că, dacă sunteți pasionați ai operei autorului, probabil veți înțelege altfel narațiunea și o veți aprecia în mai mare măsură.
Alte recenzii de la Gabriel Garcia Marquez:
