„- Mami, te rog!
– Clara, am spus nu.
– Hai, Diane. Las-o să vină cu mine.
– Colin, nu încerca să mă păcăleşti. Dacă vine Clara cu tine, o să întârziaţi şi o să plecăm în vacanţă cu trei zile mai târziu. (…)
Au plecat şuşotind pe uşă. Am aflat că încă făceau pe bufonii în maşină în momentul în care camionul i-a lovit. Mi-am spus că au murit râzând. Mi-am spus că aş fi vrut să fiu cu ei.”
Cu toate că ai fi tentat să crezi din cauza titlului – Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea –, că această carte este una ce conţine relatări optimiste şi încurajatoare, ai să descoperi încă de la bun început că lucrurile sunt tocmai invers.
Autoarea cărţii, Agnès Martin-Lugand, ne introduce în povestea personajului său, Diane, într-un mod abrupt şi nemilos, unde întâlnim o tânără femeie aflată în perioada cea mai neagră a vieţii de până atunci, târându-se pe marginea unei prăpastii fără fund şi aşteptând momentul oportun pentru a fi aspirată în adâncurile sale.
Statutul de soţie şi mamă împlinită îi dispare odată cu moartea soţului şi fetiţei sale într-un cumplit accident de maşină; iar din momentul în care rămâne singură, Diane se afundă tot mai mult în amintirile chinuitoare şi se izolează complet de lumea exterioară, reală.
„Ritualul meu putea să înceapă. M-am dat cu parfumul lui Colin, primul strat de protecţie. Am încheiat nasturii cămăşii lui, al doilea strat. Am îmbrăcat hanoracul lui, al treilea strat. Mi-am strâns părul umed ca să-i păstrez aroma de căpşune, al patrulea strat.”
Totuşi, cel mai bun prieten al său şi asociat al micuţei cafenele literare pe care o deţine în Paris, Félix, îi propune să părăsească temporar oraşul pentru a-şi vindeca rănile sufletului şi să dea startul unei noi vieţi. În cele din urmă, Diane acceptă provocarea lansată şi alege să se mute într-un sătuc izolat din Irlanda, un loc pe care îşi dorea să îl viziteze în trecut şi care va contribui la renaşterea sa odată ce îl va întâlni pe Edward.
Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea este genul de poveste care o descoperi uşor, în doar câteva ore, atunci când simţi nevoia să iei o pauză din a mai descurca iţele şi intrigile complexe ale altor cărţi. Deşi este un roman ce are la bază un fond trist, parcurgerea acestuia nu îţi lasă un gust amar şi neplăcut. Aşa că îl recomand.
„Tocmai ajunsesem în faţa cafenelei mele literare. Félix nu era acolo, logic. Dar cerul albastru era întotdeauna prezent la întâlnire; am zâmbit închizând ochii. Eram pur şi simplu în stare să profit de bucuriile mici şi simple. Făceam deja asta, mă simţeam deja mai bine. Mi-am atins verigheta. Într-o zi o voi da jos. Poate pentru Edward. Am auzit telefonul sunând. Era timpul să muncesc. Înainte să intru, am aruncat o privire spre firmă.
Oamenii fericiţi…”
Alte recenzii de la Agnès Martin-Lugand:
Nu am reusit sa o iau dar ma bucur ca a aparut si vol.2. Asa le pot lua pe amandoua 🙂