Tocmai ce am terminat acest jurnal și am rămas surprins de stilul său. Nu am cine știe ce experiență în lectura diaristică. Orizontul meu livresc într-ale jurnalelor se cam limitează la Cărtărescu, memoriile și o parte din jurnalul de război al Reginei Maria a României, jurnalul lui Jeni Acterian și autobiografia lui Ion Negoițescu.
Ca să revin, surpriza am avut-o deoarece a fost un jurnal diferit de ce citisem până acum și de lucrurile la care mă aștept de la un jurnal. Când văd cuvântul jurnal, de obicei mă aștept să citesc jurnale personale, fără cine știe ce analize ale contextului social în care trăia autorul (pentru asta citesc eseistică, istorie etc.). Mă aștept la gânduri, emoții, frământări ș.a.m.d. – exact ce am găsit la Jeni Acterian.
Cu toate acestea, am rămas plăcut surprins să descopăr și alt mod de a scrie jurnal. José Saramago scrie despre sine, dar într-un mod care să includă literatura sa și contextul social și politic în care a trăit mai mult poate decât partea de jurnal. Am rămas chiar cu un zâmbet pe față după ce am descoperit că o bună parte din acest jurnal cuprinde, de fapt, articole, conferințe, discursuri sau scrisori ale autorului inserate în carte. E și acesta un mod de a scoate un jurnal, cred, deși nu-mi dau seama dacă în acest fel mai e jurnal. Majoritatea textelor lungi din jurnal sunt articole, scrisori etc. Restul, paginile de jurnal propriu-zis, se limitează la consemnarea sumară a unor întâlniri, a unor nume de persoane, orașe sau recepții. Deși cartea pare atrăgătoare încă de la titlu, Jurnalul din anul Nobelului, trebuie menționat că în ziua în care a primit Nobelul nu apare nimic altceva în jurnal în afară de cuvântul Nobel plus încă un rând (ce altceva ar fi putut apărea, oricum?). Partea minunată e că e inclus discursul prezentat de autor la decernarea premiului, un discurs foarte interesant.
Dincolo de structura nouă (cel puțin pentru mine) a jurnalului, mi-a plăcut mult să-l citesc. Saramago scrie despre literatură, viață, politică, chiar și despre falimentul democrației și despre convingerile sale comuniste. A reușit să-mi spulbere unele prejudecăți și, cu siguranță, am găsit la el un mod de a privi lumea mult diferit față de convingerile actuale ale majorității politice și ale oamenilor.
Cel mai mult mi-a plăcut că acest jurnal m-a familiarizat cu literatura și biografia lui Saramago. Inserarea diferitor articole sau conferințe în carte are avantajul de a oferi multe date prețioase despre autor și opera lui, ceea ce n-am găsit neapărat la jurnalele altor scriitori. Nu am citit de Saramago decât Evanghelia după Isus Cristos și Cain, dar cred că în urma lecturii acestui jurnal îi voi citi și restul cărților și le voi putea citi în cunoștință de cauză, având în spate descoperirile din jurnal.
Tot la părți bune se numără și surpriza de a descoperi un autor implicat, vocal și cu opinii limpezi în ceea ce privește realitatea vremurilor sale, o realitate care ne vorbește și nouă (poate la fel de tare) ca atunci când Saramago și-a notat gândurile. Nu e un scriitor închis în vreun turn de fildeș, ca să folosesc o expresie de acum clișeică, ci e un om care mi-a dat de gândit în multe privințe care n-au neapărat vreo treabă cu literatura.
Să mai zic de biografia lui captivantă? Nu a citit nicio carte până la 19 ani (sper să fi prins corect informația), a fost, de profesie, lăcătuș și mecanic auto (deși nu știa să conducă), a scris o carte în tinerețe, s-a oprit și a dobândit faimă de scriitor abia câteva zeci de ani mai târziu, culminând cu Premiul Nobel.
În fine, dacă aveți chef de povești actuale, bine fixate în realitate și spuse de un autor și om fascinant, citiți jurnalul lui Saramago.
Alte recenzii de la José Saramago:
