Ei bine, cartea aceasta m-a prins ceva mai greu decât “Lizoanca”. Și nu că ar fi o carte proastă, chiar îndrăznesc să zic că e una bună, probabil starea mea de spirit cerea altă lectură. Încăpățânarea bat-o vina, cum să abandonez o carte?!
Romanul reprezintă o frescă fidelă a societății comuniste. Aici găsim toate absurditățile sistemului și toate repercursiunile asupra țăranilor simpli. Este un roman despre supravețuire și despre acea etapă nefastă din istoria neamului nostru.
Atunci când politica era încadrată inclusiv în programul școlar, deoarece partidul își creștea și educa copiii după asemănarea sa și în respectul idiologiilor marxiste. Atunci când elevii votau ca la comandă orice plan sau idee care era propusă de către partid, deoarece acelea erau de fapt obligațiile lor școlare încă din clasa întâi.
Și desigur vor fi tre
cute în revistă acele favoruri care erau aduse membrilor de partid, sau cum fiecare avea “liberul arbitru” de a fi sau a nu fi membru de partid. Atunci când vroia să se angajeze undeva, era cu mult mai ușor dacă era membru de partid, dar na, până la urmă omul alegea dacă făcea sau nu parte din partid, nu-i așa?!
Peste tot era o Săndina care avea grijă să scrie rapoarte conducerii și să fie umbra satului. Și deși uneori era doar o “turnătoare”, de cele mai multe ori își făcea propriile reglări de conturi prin intermediul “funcției”. Existau peste tot urechile Securității și posibilitatea de a fi aruncată într-o închisoare împreună cu toată familia.
Un alt personaj luat din realitatea acelor zile este și polițististul, numit pe atunci milițian. Cel care venea o dată pe lună și avea un plan al arestărilor de îndeplinit. Acesta avea până și profilurile celor vinovați. Nu era nimic nou: avea de făcut patru arestări luna asta, anume doi cetățeni prinși că fură din avutul obștesc, cu vârste cuprinse între 50 și 70 de ani, unul prins că și-a sacrificat animalul și o femeie acuzată de avort, de preferat cu studiile medii sau superioare.
Dar, cei care au suferit cel mai mult de pe urma sistemului au fost desigur, țăranii. Acei oameni care lucrau, dar care nu puteau să se bucure de pe urma propriei munci. Nu aveau dreptul nici măcar să-și sacrifice propriul animal sau să strângă roada de pe gliile lucrate în sudoarea frunții. Acesta se numea “a fura din avutul obștesc, iar cine fură din avutul obștesc face pușcărie!
Acel “Max” cu o față universală, reprezintă de fapt omul sistemului comunist, acel om devotat cu toată ființa sa cauzei comuniste și luptei contra “dușmanilor poporului”.
Acele fantome care le apăreau oamenilor, cred eu că erau propriile frici, regrete și remușcări. Desigur, fiind o parte a unui sistem infect și făcând totul doar din frică, angajament și luptă pentru existență, oamenii nici nu puteau fi alt fel decât paranoici.
Trebuie să ai mare grijă ce vorbești, pentru că totul se află. Nu știi cine te spune, pentru că peste tot sunt oamenii lor.
Și în sfârșit, distrugerea morii aș asemui-o cu declinul și prăbușirea comunismului, atunci când oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și au îngropat fantomele (deci fricele), pentru a putea merge mai departe, a începe o nouă filă.
Nimeni nu progresează renunțând la tradiții…
Alte recenzii de la Doina Ruști:
