Ah! De ce nu-i cu putinţă să fim fericiţi cu toţii? De ce, de ce? (pag.61)
Feodor Mihailovici Dostoievski (născ.1821, Moscova – deced. 1881, Saint Petersburg) nu cred să mai aibă nevoie de nicio prezentare. Autorul atât de celebrelor Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov, etc. a debutat literar cu microromanul Oameni sărmani (1846).
Umiliţi şi obidiţi, prima dintre marile cărţi semnate Dostoievski, spune povestea iubirii, a suferinţei, a orgoliului, a sacrificiilor, a greşelilor şi a iertării – pe scurt, a vieţii, aşa cum este ea.
Publicată în anul 1861, după revenirea din exil, fixează deja câteva dintre elementele care pot fi acceptate drept recuzita de bază în mai toate romanele sale: iubirea curată, dezinteresată, încărcată de bunătate până la sacrificiu, contrastele dintre clasele sociale, naivitatea şi înflăcărarea tinereţii, maturizarea – prin baia de foc a experienţelor trăite – , mizeria umană care se ascunde sub straiele şi acoperişurile clasei de sus, s.a.
În Petersburg pătrundem de astă dată prin intermediul lui Ivan Petrovici, naratorul-personaj. Curios şi intuitiv peste măsură, deopotrivă analitic şi fantezist, se lasă pradă impulsului irezistibil ( în ciuda epuizării fizice şi psihice ) de a descoperi povestea unui bătrân care îi atrăgea atenţia de o vreme.
În cafeneaua lui Miller, atmosfera patriarhală este întreruptă frecvent de acest bătrân ciudat, extreme de slab, şi câinele său, la fel de slab, ciudat şi bătrân.
( Desigur, înaintând cu povestea, un cititor perspicace va fi înţeles rolul acestei bătrâneţi, accentuată ca o fosforescenţă, sugerând puternic dramatica experienţă de viaţă).
Printr-un cumul de întâmplări bizare, Ivan asistă la moartea câinelui Azorka, apoi a stăpânului ( despre care află că se chema Ieremia Smith, cetăţean rus, de origine străină, fost mecanic, în vârstă de 78 ani ) şi ajunge să închirieze tocmai fosta locuinţă a acestuia.
Locuinţa, o încăpere scundă, extrem de sărăcăcioasă, îi aduce firul unor întâmplări care se vor amesteca istoriei sale personale, un iureş de evenimente care o dată pornit, nu mai poate fi oprit până la deznodământul firesc…
Dintre personaje vom reţine: familia Ihmenev – naivul Nikolai Sergheievici (binefăcătorul lui Vanea / Ivan), soţia Ana Andreevna şi fiica Nataşa Nikolaievna, prinţul Piotr Aleksandrovici Valkovski – întruparea putrejunii umane – şi fiul acestuia, Alioşa, Katia şi fetiţa Nelli – o istorie zbuciumată şi înduioşătoare.
Vanea se îndrăgosteşte de Nataşa iar pentru scurtă vreme viitorul pare să se ivescă promiţător; fata îi răspunde iar părinţii îl iubesc, punându-i ca singură condiţie o dovadă a stabilităţii carierei literare şi posibilitatea de a întreţine familia.
Dar, ce ar mai fi vieţile noastre ( şi cărţile lui Dostoievski ) dacă totul s-ar derula atât de simplu, previzibil, lin?
Intervenţia părinţilor o lasă descoperită şi vulnerabilă pe tânăra Nataşa; în faţa lui Alioşa, fiu de prinţ, şi cu o personalitate atât de uşor de iubit, perspectiva unui viitor cuminte cu Vanea păleşte; între ea şi Alioşa se naşte iubirea fulgerătoare, năvalnică, întrucâtva egoistă şi inconştientă.
Sunt dispuşi să sacrifice totul pentru a fi împreună; sau, cel puţin, aşa pare…
Ce rol are Katia în poveste? Ce-i rămâne de făcut lui Vanea? Cât din naraţiune înglobează elemente autobiografice şi cum alege scriitorul să ni le transmită? Veţi afla, desigur, din carte.
Pont: minunat discursul despre condiţia scriitorului în lume.
Citiţi! Citiţi F.M.Dostoievski! Citiţi Umiliţi şi obidiţi!
NOTĂ: 9 / 10
Alte recenzii de la F.M.Dostoievski:
