Personalitatea divergentă și controversată a lui Eliade poate fi regăsită în ideile expuse și frământările interioare ale majorității personajelor din carte. Este o frescă a tinerei generații din anii 1930 reprezentată de un grup destul de compact de proaspăt absolvenți, un cerc de prieteni ce trăiesc haotic, de azi pe mâine, cu diplomele în buzunar, idealiști, liber-cugetatatori, preocupați de găsirea unui sens valabil al existenței, incapabili să-și găsească rostul sau locul de frica ratării sau a pierderii libertății. Sunt urmărite conflictul dintre generații, individualismul exagerat și detașarea socială cu care se luptă tinerii acestei generații văduvite de idealurile generației anterioare.
Roman existențialist, Întoarcerea din Rai urmărește „pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului”, așa cum a mărturisit Eliade. Personajul principal este Pavel Anicet, un sceptic radical, care urăște sentimentalismele ieftine, incapabil să aleagă între cele două femei pe care le iubește: Una și Ghighi și care, datorită disprețului față de propria impotență le tratează grosolan și insolent pe amândouă. În cercul prietenilor acestuia, grupați în jurul unei redacții de revistă și nu numai, apar și celelalte figuri marcante ale poveștii: Emilian, soții Dobridor, Ilieş, Vlădescu, Lazarovici, Eleazar, Petru Anicet, Felicia Baly, Jean Ciutariu, Nora, Liza și cel mai bine analizat, David Dragu.
Atât David, cât și Pavel sunt prezentați în raport cu părinții lor. Relațiile dintre cele două personaje și tații lor sunt diametral opuse. În timp ce Dragu este nemulțumit de situația tatălui său (un simplu maior) și incapabil de sentimente filiale, Pavel se simte puțin amenințat și obligat de viața și realizările extraodinarului (și decedatului) său tată. Pentru ambele personaje, tatăl lui Pavel este modelul de urmat, în timp ce maiorul Dragu rămâne cel exclus. David este stânjenit de condiția intelectuală și socială de mic burghez a tatălui său, ii este imposibil să depășescă prăpastia mentală dintre ei și să comunice cu acesta. Confruntarea dintre generații este atât de adâncă încât duce la destrămarea familiilor, dar acest conflict este regăsit și pe plan profesional și social, nu numai familial. Doar moartea reușește să-I facă să depăsescă această barieră, abia când maiorul Dragu moare, David își regăsește sentimentele filiale, dar este prea târziu dialogul.
Pavel pare că trăiește doar la extreme: între adorație și scârbă, între lucididate și indecizie, între agonie și extaz. Disperarea lui nu este izolată ci se regăsește aproape la fiecare personaj. Comportamentul persoanjelor pare absurd deoarece nu se pot conecta la viața cotidiană, nu reacționează firesc și natural față de realitatea imediată. Este îngrozit de posibilitatea de a deveni prizonierul unei vieți stereotipice, mercantile, mediocre, limitată de obligații, fapt de care îl acuză și pe Dragu (care și-a pierdut demnitatea în ochii săi), care își sacrifică aspirațiile și idealurile (nu fără regrete) pentru a-și întreține familia după moartea tatălui.
Deși romanul este static și pune accent pe monologul interior pentru a reda fluxul conștiinței, mi-a plăcut mult expunerea filozofică a tipologiilor alese de Eliade în ciuda pronunțatelor lor accente misogine, la Pavel (care se autoacuză și dezvinovățește constant) chiar machiste.
„Aveți un talent, voi ăștia, intelectualii, de a creia drame acolo unde nu există decât slăbiciune.”
Alte recenzii de la Mircea Eliade:
