Codri, ape, ploi, flori, păsări și anotimpuri: natura a inspirat unele dintre cele mai frumoase poezii românești. Eminescu, Alecsandri, Coșbuc și alți autori clasici îi descoperă atât liniștea, cât și frumusețea schimbătoare.
Am reunit 50 de poezii despre natură, cu versuri clasice, poezii scurte pentru copii, pasteluri, texte despre iubire și două traduceri istorice. Cuprinsul prezintă temele, iar indexul te conduce direct la fiecare poezie.
Cele mai frumoase poezii despre natură
Codrul lui Eminescu, Siretul lui Alecsandri și câmpurile lui Coșbuc arată cât de diferit poate fi privită aceeași lume: uneori ca loc al liniștii, alteori ca spațiu al bucuriei și al amintirilor.
1. Revedere
Mihai Eminescu
— Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
— Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
— Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
— Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
2. Malul Siretului
Vasile Alecsandri
Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotituri se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocotește! o șopârlă de smarald,
Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
3. Vara (George Coșbuc)
George Coșbuc
Priveam fără de țintă-n sus
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaș cu fruntea-n soare,
De pază țării noastre pus.
Și ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Și n-avea aripi să mai zboare!
Și tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori și fete,
Și ei cântau o doină-n cor.
Juca viața-n ochii lor
Și vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Și grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, și-o să mă-ngrop și eu!
O mare e, dar mare lină
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
4. Rapsodii de primăvară
George Topîrceanu
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerași,
Cu alai
De toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?
Se-nalță abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid,
Să intre-n casă soarele și vântul.
De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.
Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe — și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Și-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălți albastre și-nsorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Și pornești departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Așternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îți îndreaptă an cu an
Pasul tainic și te mint
Spre ținutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te oprești
Și doar pasul tău ușor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărătești
Peste albele stihii…
Primăvară, unde ești?
5. Oaspeții primăverii
Vasile Alecsandri
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”
În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.
Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!
6. Lacul
Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
7. Balul pomilor
Dimitrie Anghel
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,
Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.
8. Nori de vară
Ion Pillat
Suflați în aur ruginiu de soare,
Închipuim pe ceru-n asfințit
Icoanele împărătești pe care
Nu le mai vezi lucind în nici un schit.
Și noaptea cuvioasă ce coboară
Pe inimi și pe holde și pe sat,
În pomenirea zilelor de vară,
Cu-argint de lună plină ne-a-mbrăcat.
9. Somnoroase păsărele…
Mihai Eminescu
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!
10. Noapte de vară
George Coșbuc
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiș;
Zboară mierlele-n tufiș
Și din codri noaptea vine
Pe furiș.
Care cu poveri de muncă
Vin încet și scârțâind;
Turmele s-aud mugind,
Și flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofița, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Și, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoși copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniștea-i acum deplină
Și-a-nnotat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaițele-au murit,
Și prin satul adormit
Doar vrun câine-n somn mai latră
Răgușit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Și se nalță,-ncet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp și vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
Totu-i plin de duhul sfânt:
Liniște-n văzduh și pace
Pe pământ.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr și pribeag.
Tainic se-ntâlnește-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
Poezii despre pădure, codru, râuri și lacuri
În aceste versuri, pădurile, fântânile și luciul apei devin personaje și oglinzi ale gândurilor.
11. Freamăt de codru
Mihai Eminescu
Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle, presuri –
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.
Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul:
– Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?
Am răspuns: – Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.
Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!
12. Lunca din Mircești
Vasile Alecsandri
Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.
El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.
Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.
O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.
Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.
Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!
13. Balta
Vasile Alecsandri
Aerul e viu și proaspăt!… el trezește și învie
Peptul, inima și ochii peste carii lin adie.
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos.
Ceru-n zare se rotește; mii de vrăbii deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor.
Pintre stuhul ce se mișcă iată-o luntre vânătoare!
Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare;
Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund,
Și pe sus nagîții țipă, lișițele dau în fund.
Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină;
Iar pe mal în liniștire, un bătlan, pășind încet,
Zice: „Nu-i peirea lumei… vânătorul e poet!”
14. Vântul
George Coșbuc
De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfățat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!
Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd și râd șirete
Și pe furiș privesc la el.
El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Și răsfățat apoi își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de câmp nimic.
Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat!
Și, cum se plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.
Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Și-o strânge către el ușor.
Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguțo, vrei?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atâta lucru-n urmă ce-i?
Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-așa câte-un cuvânt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!
El a crezut că nu se poate,
Și iacă poți! Dar să te ții!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Și fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.
El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toți vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!
Ba ele-și mai desfac și sânul,
Și-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?
Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?
Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruți puțin? Da zeu!
Cum aș voi să fiu mereu
Un vânt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu!
15. Nucul
Ștefan Octavian Iosif
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s rîsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărînă s-a făcut!
Străjer măreț, mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cînt!
16. Floarea din fereastră
Ion Pillat
Pe geamul înserării văd o floare,
Tulpina ei e prinsă în pahar.
Stă legănată între cer și mare,
Păstrând minunii tainicul lor har.
Amurgul o atinge de departe:
Plăpândul chip adânc a tremurat.
De ce să-l plâng? S’a mântuit de moarte
Cu două veșnicii îngemănat.
17. Lună pe mare
Ion Pillat
Taci: totul nu e decât
O slabă cutremurare.
Taci: suie numai decât
Păunii lunii din mare.
Își lasă cozile lungi
Pe înflorirea de valuri
Și tot mai adânci, mai prelungi
Se’nchiagă albe portaluri.
Și stelele, boabe de-argint,
Cad lin din fluier de lună,
Și sufletul tău în argint
Departe pe ape mai sună.
Dar tot mai adânc lunecând,
Se surpă albe portaluri
Și floarea penelor blând
Se ofilește pe valuri.
Taci: duși sunt numai decât
Păunii lunii în mare.
Taci: totul ne e decât
O slabă cutremurare.
18. Pe mare
Duiliu Zamfirescu
Larg, părul răsfiră.
Pe umeri-ți ca de zăpadă,
Și lasă pe coarde de liră
Suflarea ta caldă să cadă
Privește pe luciul mării
Cum păsări s-avântă pe spume,
Molatecul ritm al cântării
Ducându-l pe aripi în lume
Hyperion trece a lene
Și-n ape ar vrea să coboare…
Întâi te sărută pe gene,
Te-mibie cu el la răcoare.
O Lalage, scumpa mea Lală,
Ascunde-te, el o s-apună.
Nu-l plânge, că-i crud și te-nșală
Întoarce-ți privirea spre lună.
Din funduri de singurătate
Răsare duioasa fecioară,
Și genele-i nesărutate
Spre lumea de jos le coboară
Cu raza privirilor sale,
Ea, tristă, îți mângâie părul
Și-n nota simțirilor tale
Tresare atunci adevărul:
Tu cânți, și din glasul tău pică
Aduceri aminte de doruri,
Rămase în lumea antică
Din glasul fecioarei din coruri.
Tu cânți, și cu blânda-ți solie
Îmi pare că vii dintr-o sferă
Ce-n limpedea ei armonie
A prins fericirea-himeră
Pe țărmuri se-ntinde răcoarea
În pacea deplină a firii
S-aud cum își scutură floarea
În brazdele lor trandafirii
Venind către țărm, ni se pare
C-am fost prin trecutele vremuri
Ușor tu te miști pe cărare
Și-n aerul limpede tremuri.
Cu clipătul apei ce moare
Oceanul sărută nisipul
Și urmelor tale ușoare
Gelos le acopere chipul.
Aruncă-ți pe umere haina
Și strânsă de mine pășește
Amorul e pururea taina
Ce totul și toate-ncălzește
19. Broaștele
George Topîrceanu
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Și-n fiecare undă o piatră de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri,
Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subțiri.
Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac.
Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Și note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopții calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.
Și cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Și rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn și monoton…
Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopții cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terțiară.
Nefericit și singur ca primul troglodit.
Poezii despre natură scurte, pentru copii
Flori, ploaie și păsări apar în poezii ușor de parcurs, dintre care unele se potrivesc pentru memorare și serbări școlare.
20. Vine ploaia
George Coșbuc
Vine ploaia! Las’ să vie!
Da, ce-i bună ploaia știe,
Iarba arsă din câmpie
Las’ să vie! Las’ să vie!
Vine ploaia bine-mi pare
În gradina am o floare
Ploaia mi-o va crește mare
Vine ploaia! Bine-mi pare!
Vine ploaia, bine face!
Spicul plin de-acum se coace!
Spicului răcoarea-i place!
Vine ploaia, bine face!
21. Amiaza
Dimitrie Anghel
E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.
În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două…
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă!
22. Cântec de primăvară (Înfloresc grădinile)
Ștefan Octavian Iosif
Înfloresc grădinele,
Ceru-i ca oglinda;
Prin livezi albinile
Și-au pornit colinda…
Cîntă ciocîrliile
Imn de veselie;
Fluturii cu miile
Joacă pe cîmpie.
Joacă fete și băieți
Hora-n bătătură —
Ah, de ce n-am zece vieți
Să te cînt, Natură!
23. April (Streșinele se dezgheață)
Ștefan Octavian Iosif
Streșinele se dezgheață,
Picură mărgăritare…
Ce de lume! Ce de viață!
Și ce larma-asurzitoare!
A întinerit natura;
Negustorii zdrențuroși
Țipă cît îi ține gura:
— Hai la ghiocei frumoși!
În mansardă locuiește
Un artist. Băiat sărac,
De un ceas se chinuiește
Ca să vîre ață-n ac.
Și cîrpindu-și, biet, cum știe
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie…
Bine ai venit, april!
24. Rondelul lunii
Alexandru Macedonski
Deși pe cer e-aceeași lună –
Dar unde e cea de-altădată?
Minciuna vieții ce mă-mbată –
E azi o altfel de minciună.
Ca și atunci, duios răsună
Cavale-n noaptea înstelată,
Și-n cer zâmbește-aceeași lună –
Dar unde e cea de-altădată?
A ei lumină argintată
Cu roze albe mă-ncunună,
Și cântă tot pe vechea strună,
Dar pentru mine e schimbată,
Deși pe cer e-aceeași lună.
25. Albăstrelele
Veronica Micle
Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Și`n a dimineții farmec soarele cu drag privesc;
Fermecați de-a lor privire și cuprinși de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzișul des și verde se aud frumoase cânturi
Fluturașii stau și-ascultă legănați de blonde vânturi –
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Și-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturașii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ș-o părere,
Păsările nu mai cântă și fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraș singurele.
26. Rondelul crinilor
Alexandru Macedonski
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.
În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.
27. Cucul
Ion Pillat
Frunză verde de pelin,
Ce ’mi ești cucule hain,
De cânți vara ‘n giumătate
Ș’apoi sbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură
Cântecul să nu-ți mai zici
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-odată
Că mi-e mintea turburată.
Cântă ’n dreapta mea cu foc
Să am parte de noroc.
Cântă ‘n fața mea cu drag
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fi tot pribeag.
28. Furtuna
George Topîrceanu
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăștiate
Și salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate…
A ieșit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână… Sună
Porți izbite de furtună
Și femeia face cruce:
Fulgeră și tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâșie… Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-și ajute
Și cu glas pierdut îl cheamă:
— Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în brațe.
Ploaia o izbește-n față.
Bolta parcă-i spartă-n două…
Cu mânuțele-amândouă
El de gâtul ei s-agață:
— Plouă, mamă, plouă!
Poezii despre ploaie, vânt și anotimpuri
De la iarna cu zăpezi la livezile înflorite și la verile pline de lumină, anotimpurile schimbă neîncetat chipul naturii.
29. Iarna
Vasile Alecsandri
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
30. În miezul verii
George Coșbuc
O fâșie nesfârșită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniștea-i deplin stăpână
Peste câmpii arși de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; și nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere și-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Și cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se ivește…
Iată însă, colo-n zare,
Mișcător un punct răsare
Și tot crește.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul știe!
Poți acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ține
Un copil; și-n sârg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roșul soare,
Și cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajiște săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Și se pleacă.
Scârțâind, din nou ea crește.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, și se grăbește
La copil și-i răcorește
Obrăjorul.
Bea apoi și ea pe fugă.
Merge iarăși după asta
La copil și-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Și e liniște pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm și-arinii de pe maluri
Și căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mișcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Și ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră și nu mai știe
Ce să facă.
Dar deodată se oprește:
Peste ochi își pune-o mână
Și zâmbind copilărește
Curios și lung privește
Spre fântână!
31. Rapsodii de vară
George Topîrceanu
Cine-ar putea să spună
Câți secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?…
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Și-n soare
Frunzișul legănat
Le-atârnă ca o barbă…
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineți
Contemplu
O tufă de scaieți.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil…
Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi…
Dar cine
Le poate socoti?
Că zilele-n restriște
Se-nalță și apun
Ca niște
Baloane de săpun…
Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau așa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată
Prin negre rămuriști
Mi-arată
Doi ochi adânci și triști
Și-n orice strop de rouă
Văd două brațe, mici
Ca două
Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, –
Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,
Și-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineți,
S-arată
O tufă de scaieți…
Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Și până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc și liniștit.
Sunt gâze și gângănii
Ce sar și fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,
Și-mpreunându-și zborul,
În ierburi își ascund
Amorul
Multiplu și fecund.
Și-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.
Se-ntreabă – ce să facă?
Și făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.
Și nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furișat
Cu teamă
S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodată
Și parcă-ți pare rău.
Mirată,
Te uiți în jurul tău…
Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut…
Așa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.
Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Și tainic
S-aprinde iar pe cer
Și cu lumina nouă
Sclipește ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniștit,
Și-afară,
Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.
32. Balada unui greier mic
George Topîrceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipește-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
Și cum vine de la munte,
Blestemând
Și lăcrimând,
Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă:
– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și i-am cerut…
Dar de-acuș,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruș,
Dar de-acuș s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!
33. Florile
Dimitrie Anghel
De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,
Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor cînd vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mîhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă cîte-o minune, — ici scînteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stînjenel se joacă…
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!
Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pămîntul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, cînd trece prin grădină vîntul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!
34. După ploaie (S-a dus furtuna-n zări)
Dimitrie Anghel
S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere;
Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
— Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
— Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.
Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
35. Frunze de toamnă
Traian Demetrescu
Pică frunzele de toamnă,
Scuturate de furtună,
Și picînd ca o ninsoare
Fac pămîntului cunună.
Melancolic, prin fereastră,
Mi-arunc ochii către ele,
Și privindu-le le-asamăn
Cu iluziile mele…
36. Reînviere
Ștefan Octavian Iosif
I
Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scînteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate…
Fugiți departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori și pînă seara,
Și vreau să cînt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.
Ca ciocîrlia ce-n văzduh s-avîntă,
Și-acolo-n cer se leagănă și cîntă
Pîn’ ce-amețește iar, căzînd pe lanuri;
Așa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalță sufletu-mi spre tine, Soare!
Și cade iar din slăvi amețitoare…
II
Iubesc, și-mi pare că-i întîia oară!
Un tainic dor de viață mă îmbie.
Simt inima bătîndu-mi tot mai vie
Atunci cînd eu credeam că vrea să moară.
Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veșnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decît odinioară…
Veghează în noi porniri de viață nouă
Și nici nu știm cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adînci izvoare…
De-acum pot chiar să mor… Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?…
Puteri dumnezeiești, osana vouă!
37. Vară (Ștefan Octavian Iosif)
Ștefan Octavian Iosif
Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.
Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…
Joacă în văzduh țînțarii;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,
Ici și colo doar s-arată
Printre crengile mișcate,
Și, pitiți, șoptesc în umbră,
Se ghiontesc, rîd pe-nfundate…
Dînd semnal întregei cete,
Cel din urmă-n fund dispare…
— Caută-i de-acu, băiete!
Mută stă grădina mare…
Tresărind, pășește-n taină,
Doar prin foi adie vîntul…
Stă și-ascultă… Unde-s oare?
Nu se știe ca pămîntul!
Moșule, tu știi, pesemne,
Stai cu degetul la gură,
Și, zîmbind șiret, ce dulce
Amintirile te fură…
Dar deodat’ s-aude-un țipăt,
Și din nalta bălărie
Sare o fetiță blondă
Ca un fir de păpădie!
Geaba fuge nebunește
Ca să scape de ștrengar…
Din tufișuri, pretutindeni,
Alte capete răsar…
E un haz! Cu larmă mare,
Toți, jucînd, se strîng în drum,
Și bunicul rîde tare
Pipa scuturînd de scrum…
38. Noaptea de iulie
Alexandru Macedonski
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire…
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?
Pică plâns al tinereții pe un sân ce nu palpită,
Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori…
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.
Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea — fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la întâia mea iubire,
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieții mele
E-nsemnată cu roșeața simțămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.
Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
39. Rondelul rozelor de august
Alexandru Macedonski
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.
Pe-atunci eram falnic avânt…
Priveam, dintre oameni, spre stele; –
Mai sunt încă roze — mai sunt,
Și tot parfumate și ele.
Zadarnic al vieții cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, — mai sunt.
Poezii despre natură și iubire
Un deal, o grădină sau un cer de vară capătă alte nuanțe în apropierea iubirii. Aceste versuri păstrează tandrețea și melancolia poeziei clasice.
40. Sara pe deal
Mihai Eminescu
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
41. August
Duiliu Zamfirescu
Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.
Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spațiuri spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?
42. La o fântână
Duiliu Zamfirescu
Doarme Roma prin ruine
Umplu crinii atmosfera
Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline
Trec, zicându-și “buona sera”.
Eu ascult:
Moare cântecul pe cale;
Gâlgâitul de chitară
Rar și rar îl mai îngână.
A rămas acum pe vale.
Strajă nopților de vară,
O fântână.
Salve, limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lângă floare!
Prin scirocco și căldură
Numai tu rămas-ai pururi
Cântătoare.
43. Toamnă la Miorcani
Ion Pillat
Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate și cu spice, și cu vis…
Și pe cercuri liniștite și în suflet și-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic-nalță aripile călătoare
Și se lasă în durere să zdrobească grîul nou.
Pașii tinereții mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-noadă trainic lîngă cea din urmă…
Și păstori, ieșiți din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca și norii unui cer îngîndurat,
Cine m-a legat de mine, de moșie și de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gîndul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vînt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt,
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om, și fă să fiu
– Pe sub nuci, lîngă femeie, lîngă fată, lîngă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză –
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cîte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară – cine știe – mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns…
Binecuvîntarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
44. Primăvara (Sub flori de măr)
Alexandru Macedonski
Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunți suferitoare,
Oh! ningeți, albe flori de măr.
Sub liliac
Sunt paseri dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitați, dormiți sub liliac.
Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocență răpitoare:
Amanți cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.
Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Și-n umbra lui îmbătătoare
Trecutul naște ca o floare
Ah! de-aș muri sub nucul lat.
Pasteluri clasice mai puțin cunoscute
Mai puțin antologate, aceste poezii aduc soarele pe șes, florile amintirilor și copacii care visează primăvara.
45. April (Panait Cerna)
Panait Cerna
În glas au aiurări de liră,
Pe frunți – un răsărit de zori;
La șipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori …
Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Și fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.
Visând, cei doi îndrăgostiți
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiți,
S-a strecurat în crengi tiptil,
Mișca un ram, zâmbea în soare,
Și-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.
46. Sunt lăcrimioarele-nflorite…
Veronica Micle
Sunt lăcrimioarele-nflorite
Și când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Și-mi amintesc vremile-acele
Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Și când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.
Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele –
În vânt sunt toate spulberate,
Simțirea ta, vremile-acele!
47. Sonet (Vrăjit, tot șesul clocotește-n soare)
Alexandru Vlahuță
Vrăjit, tot șesul clocotește-n soare,
Și-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.
Tu n-ai iubit, nu știi ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Și totuși o presimți, căci visătoare
Te strângi de brațul meu, parcă ți-e frică;
Clipești, și buzele, nesărutate,
Îți tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Și inima neliniștită-ți bate…
În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s așa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!
48. Vis
Ana Conta-Kernbach
Sub hlamidă de zăpadă
Stă cireșul nemișcat,
Nu cumva să-i zboare floarea
Și cu visul minunat.
El se vede-n primăvara
Că-l alintă boare caldă,
Și că-n roua florii albe
Musculițele se scaldă.
Poezii despre natură din literatura franceză și rusă
Două texte europene în traduceri românești istorice completează antologia: un fluture și o adiere de vânt devin imagini pline de sensibilitate.
49. Ce este fluturul
Alphonse de Lamartine · traducere de Constantin Stamati
Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.
50. Când trece vântișorul
Mihail Lermontov · traducere de Alexei Mateevici
Când trece vântișorul prin auritul grâu,
Și-și leagănă verdeața pădurea răcoroasă,
Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu
Voios îmi râde pruna cea dulce și gustoasă.
Ori când de sub o tufă, în dulcea primăvară,
În ceasul dimineții, în rumeneala serii
Prietenos privește frumoasa lăcrimioară,
Argintul viu scăldându-și în roua primăverii.
Când pârăiașul rece, scurgându-se prin vale,
Șoptind, mă acufundă în visuri și uitare,
Povești îmi povestește de pacea țării sale
De unde el pornește, cântând fără-ncetare.
Atunci mai încetează a mea neliniștire,
Speriată grija zboară din bietul piept al meu,
Atunci pricep că este în lume fericire,
Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu.
Poezii despre natură de două sau patru strofe
La o serbare sau pentru o lecție scurtă sunt potrivite Amiaza, Floarea din fereastră, Frunze de toamnă, Vis, cu câte două strofe. Între poeziile de patru strofe găsești Malul Siretului, Oaspeții primăverii, Iarna, Somnoroase păsărele….
Natura la Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Grigore Vieru
În lirica lui Lucian Blaga, gorunul și lumina capătă semnificații filosofice, iar la Tudor Arghezi viețuitoarele mărunte sunt privite cu sensibilitate și umor. La Grigore Vieru, imaginile naturale se leagă adesea de copilărie, familie și locurile natale. Alături de clasici, acești poeți arată cât de diferit poate fi înțeleasă lumea vie.
Alte colecții de poezii
Continuă lectura cu poezii de primăvară, poezii de vară, poezii de toamnă și poezii de iarnă. Poți descoperi și colecțiile dedicate lui Vasile Alecsandri și George Topîrceanu.
Mic glosar
- Codru – pădure întinsă și deasă.
- Luncă – teren mai jos, aproape de un râu.
- Nufăr – plantă de apă cu frunze și flori plutitoare.
- Șes – câmpie întinsă.
- Țarină – câmp cultivat, ogor.
- Amurg – lumina și timpul de după apus.
- Văzduh – aerul, întinderea cerului.
- Boare – adiere ușoară de vânt.
- Rondel – poezie cu formă fixă și versuri care se repetă.
- Pastel – poezie care descrie natura și un peisaj.