Poate o să fiți surprinși, dar „Aventurile lui Sam Sawyer” este în programa școlară pentru clasa a treia. Eu am fost mai surprinsă nu când am aflat acest lucru, ci atunci când am citit cartea.
Impresia mea era că îmi place Mark Twain (totuși, nu pot să spun că mi s-a schimbat radical opinia..), dar ultima dată când am citit ceva de Mark Twain trebuie să fi fost acum mai bine de 10-15 ani, și cred că a fost „Jurnalul lui Adam și al Evei”. Eram adult și citeam cartea cu ochii unui adult. Citind însă „Aventurile lui Sam Sawyer”, am încercat să îmi imaginez cum ar fi să fiu copil și să citesc așa ceva.
Fiica mea a început cartea și pentru că înainta cu greutate și m-am gândit că limbajul este diferit de cel cu care este ea obișnuită (au fost niște probleme și cu „Aventurile lui Harap Alb”), am decis să i-o citesc eu, mai ales că ziua testării se apropia cu pași repezi. O să fie foarte amuzantă, i-am spus eu sigură pe mine! Mark Twain este cel mai amuzant!
Eu însămi obișnuită cu cărțile pentru copii scrise în ultimele decenii, în care hienele sunt vegane și „toți sunt cuminți și vorbesc frumos”, ca în melodia lui Nicu Alifantis, mărturisesc că m-a luat foarte pe nepregătite cartea.
Tom este un băiețel crescut de mătușa lui, Polly, într-un orășel din America anilor … în care a fost scrisă, 1870. Este un băiețel jucăuș (dar și bătăuș 😊) , căruia îi place mai mult să meargă la scăldat și să se joace decât să meargă la școală, să învețe versete pentru biserică, să facă treabă prin gospodărie. Până aici, totul simpatic. Am făcut abstracție de bătăile pe care le primea Tom, de amenințările mătușii Polly că îi sucește gâtul micului Jim, un negru care vorbește, ce stereotip, cu multe greșeli și cântă în timp ce își face îndatoririle de sclav, peste pasiunile în materie de fete ale lui Tom, care dacă nu sunt prea multe și prea devreme pentru Tom, cu siguranță sunt prea devreme pentru clasa a treia..
Mark Twain chiar e amuzant și până la urmă faci abstracție de toate și citești și te amuzi.
Apoi Tom și prietenul lui, Huckleberry Finn, merg într-un cimitir să pună în aplicare… o superstiție și asistă la o jefuire de morminte și apoi la o crimă. Mark Twain nu ne scutește de niciun detaliu: trei personaje se pocnesc în cap cu diverse obiecte, se umplu de sânge, se amenință. Și la final una dintre ele moare.
Efectul asupra copiilor este puternic, dar nu cum ți-ai imagina o asemenea situație astăzi, când ai numi întâmplarea, pe drept cuvânt, traumă, și ai duce copilul la terapie.
Urmează alte peripeții, cu fuga de acasă, pirați, haiducie, amenințări cu sinuciderea și detalierea unui delir sinucigaș, cu răzbunări din iubire, cu copii declarați morți care apar la propria înmormântare, cu copii pierduți într-o peșteră și cu întoarcerea lui Joe Indianul care își propune să se răzbune pe o văduvă din orășel în felul următor:
„- Mă, să nu o omorî! Nu face una ca asta!
– Să o omor? Cine a zis că vreau să o omor? L-aș omorî pe el, dacă ar fi aici, dar pe ea, nu. Când vrei să te răzbuni pe o femeie, nu o omori, aș – o pocești. Da, îi crăpi nările, îi crestezi urechile, ca unei scroafe!
– Doamne, dar asta-i…
– Nu-ți mai da tu cu părerea, ține-ți părerile pentru tine! O să îți prindă mai bine! O leg de pat. Dacă va sângera și va muri, nu va fi vina mea.”
Motivul pentru care a scris Mark Twain această scenă și multe altele într-o carte pentru copii, nu consider că merită neapărat dezbătut. Cartea a apărut totuși în 1876.
Întrebarea este ce caută această carte în programa școlară a anului 2022 pentru clasa a treia!!
Eu am sărit peste aceste amănunte pentru că mi s-au părut sinistre și pentru mine, darămite pentru un copil. De altfel, toată cartea este plină de ieșiri cu „dă-l naibii”, „dă-o dracului”, pe care eu una le-am înlocuit din mers cu „dă-l-ncolo”, „las-o în pace” etc, cum odinioară Irina Nistor înlocuia înjurăturile mai colorate din filmele americane pe care le traducea cu „la naiba”.
Spre finalul cărții, copiii mai găsesc și un cadavru, descris cu amănunte, fiind detaliată și cauza morții (de foame) cu niște imagini memorabile.
Una peste alta, Mark Twain este cu adevărat un scriitor foarte amuzant și cartea ar putea fi citită cu plăcere de copii mai mari, de școală generală, fiind și un document, până la urmă, despre cum erau viețile copiilor înainte dar și despre obiceiurile și principiile oamenilor de acum aproape 150 de ani.
Cea mai amuzantă parte după părerea fiicei mele:
„Într-o zi, când Tom tocmai dădea porția de medicamente crăpăturii, se apropie de el motanul cel galben al mătușii, torcând, privind cu jind lingurița și rugându-se parcă să îi dea și lui.
Tom îl preveni:
-Mai Peter, să nu o iei dacă nu ai neapărată nevoie. Dar Peter îi dădu să înțeleagă că avea neapărată nevoie.
– Eu zic să te gândești bine.
La care motanul răspunse că se gândise bine.
-Ei, dacă vrei neapărat medicamentul, ce să îți fac, îți dau că să nu zici că sunt zgârcit, dar dacă nu îți place, să nu ai nici o pretenție. Peter încuviință cu un miorlăit.
Tom îi căscă gura și îi vărsă pe gât „Moartea durerilor”. Peter sări în sus de doi metri, scoase un strigat sălbatic de luptă și se năpusti în cameră, pocnindu-se cu capul de mobile, răsturnând vazele cu flori și făcând o harababură nemaipomenită. După asta, se ridică pe labele dinapoi și începu să umble ca la paradă cu capul într-o parte, strigând sus și tare nepotolita-i bucurie (…) Mătușa Polly intră tocmai la timp pentru a-l vedea executând câteva salturi duble, scoțând un chiot puternic de adio și zburând prin fereastra deschisă, cu rămășițele vazelor de flori după el.”
Partea mea preferată: „(…) Huck Finn a fost introdus în înalta societate, mai bine zis, târât, azvârlit cu tot dinadinsul în ea, suferințele lui fiind aproape de neîndurat. Servitorii văduvei aveau grijă să fie curat și dichisit, pieptănat și periat; îl culcau în fiecare seară într-un așternut nesuferit, care nu era deloc murdar, nici o pată (…). Trebuia să mănânce cu furculiță și cuțit și să se folosească de șervet, de ceașcă și de farfurie, trebuia să învețe carte și să meargă la biserică și trebuia să vorbească atât de frumos, încât îi era lehamite să mai vorbească. Oriunde se îndrepta, zăvoarele și cătușele civilizației îl incuiau și îl legau de mâini și de picioare.”
Alte recenzii de la Mark Twain:
