Arhipelagul altei vieti

În arhipelagul Santar, dincolo de Kolîma și de Sahalin, unde taigaua se întinde nemărginita și busolele nu mai arătă nordul, cîțiva soldați ai Armatei sovietice pleacă în căutarea unui evadat din lagăr. Trebuie să-l aducă viu, așa e ordinul mai-marelui de la Partid. Drumul nu e deloc ușor: taigaua ține cu fugarul, popasurile sînt rare și înaintarea plină de piedici. Rînd pe rînd, soldații abandonează vînătoarea de oameni; doar unul, năucit de oboseală și hipnotizat de pradă, se încăpățînează să meargă mai departe. Nici el nu-și explică de ce – mai ales că, de-acum, știe cine e cu adevărat fugarul și bănuiește că, alături de el, va ajunge să-și învingă marile spaime de pînă atunci. „Se spune că în insulele Șantar, la marginea extrem-orientală a Rusiei, se înregistrează o anomalie magnetică: acul busolei se învîrte întruna, fără să indice nordul. Omul nu se mai poate orienta altfel decît prin puterile proprii. O imagine foarte potrivită pentru a rezuma romanul lui Andrei Makine: ce se poate alege, în Uniunea Sovietică a anilor 1950, de un om care se hotărăște să trăiască, nu doar să supraviețuiască?” (Le Figaro) „La începutul anilor 1950, Uniunea Sovietică se pregătește de al Treilea Război Mondial – unul atomic. În pustietățile din Extremul Orient, soldații mobilizați fac exerciții de tir și marșuri forțate în combinezoane ca de astronaut. Pavel Gartev, veteran de război pe care superiorii nu-l prea au la inimă, primește ordinul de a pleca, alături de alți militari, în căutarea unui prizonier evadat. E un agent capitalist? Un fost soldat al lui Hitler? Nimeni nu știe nimic despre el – doar că se strecurase afară din lagăr și acum străbătea neobosit taigaua, înarmat cu o pușcă. Cînd descoperă cine e cu adevărat deținutul, Garțev știe deja că viața nu va mai fi la fel.” (L’Express) Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu Fragment din roman: "În postul de gardă, sub faleză, mi-am spus că, după mărturisirile involuntare ale lui Ratinski, îl detestăm mai puțin. Era, de bună seamă, un turnător de rahat, un arivist. Lucrase pentru nemți! Dar... Mi-l imaginam copil, odraslă a unor boiernași polonezi rătăciți într-o epocă însângerată de revoluții și de războaie civile. Ca să supraviețuiască, își găsise un colac de salvare: „disciplina de fier" pe care o admira la tatăl lui, la nemți, la Luskas. În lipsa ei, nu s-ar fi eliberat în veci de adolescentul din el - un puști plăpând, înspăimântat că-i va fi scos pe nas trecutul țarist al bunicului, originile familiale problematice din acea Polonie care complota cu Hitler. Și, cu precădere, admirația juvenilă pentru frumuseii ofițeri naziști... Fiecare dintre aceste metehne putea să îi aducă ani grei de ocnă. Un adolescent ascuns. Una peste alta, destul de asemănător „păpușii de cârpe" pe care o purtam în mine. Simbol înflăcărat al voinței noastre de a trăi, de a iubi, de a obține recunoaștere, de a fi iubiți... Încercăm pentru prima oară acest sentiment de afinitate la grămadă: Butov, Vasin și... da, Ratinski. Basca fugarul acela, chircit printre stânci. Un amărât cu tălpile zdrelite, care începuse probabil să ne judece separat, pe fiecare cu „păpușa" lui lăuntrică, și laolaltă, strânși în această urmărire absurdă... Venit să preia schimbul, Vasin s-a așezat lângă foc și a șoptit cu un aer cam plouat: — Adineaori n-am prea vrut să vorbesc despre luptele de lângă Leningrad... De fapt, unitatea noastră îi proteja pe civilii care erau evacuați în camioane, pe gheața lacului. Într-o seară, am văzut cum un furgon cu cincizeci de copii a dispărut într-o copcă provocată de o bombă. A doua zi, gheață s-a legat la loc și mașinile și-au continuat vânzoleala... De-atunci nu-mi mai plac poveștile astea soldățești. Toate numai înflorituri, isprăvi și victorii. Noua generație ascultă și începe apoi să viseze la propriul război... Am șovăit o clipă după care m-am destăinuit: — Nu era nici un beci plin cu vinuri în orașul ăla baltic despre care am pomenit. Doar o ladă cu sticle. Am băut cu răcanii ca să ne ștergem din minte că tocmai călcaserăm în picioare fetele unor cadavre. De-atunci, n-am mai găsit alt leac de uitare... "