Repetitiile si teatrul reinnoit

    Toți marii reformatori din acest „secol al regiei“ care a fost secolul XX o confirmă: reînnoirea teatrului depinde de transformarea și regândirea repetițiilor. Nu se impune un unic mod de a repeta și fiecare figură emblematică a scenei își inventează modul său propriu de a repeta.
Citește tot rezumatul cărții Repetitiile si teatrul reinnoit... De aceea noi propunem aici o succesiune de practici care confirmă convingerea că a pune în scenă înseamnă a te confrunta cu experiență deloc imuabilă și stereotipată a repetițiilor. Ele sunt continuu reinventate în funcție de o epocă, o estetică și o personalitate. Aici le putem urmări metamorfozele de la Stanislavski și Meyerhold la Kantor și Strehler, la Mnouchkine și Brook, de la Robert Wilson și Andrei Șerban la Gruber, Zholdak, Purcărete, Maniuțiu, Tompa… O constantă se impune, și ea vine din Visul… lui Shakespeare: „Repetă azi ca să joci mâine“!     N-a existat niciodată teatru fără repetiții! Ele sunt exercițiul ireductibil al scenei și în secolul regiei ele stau la originea „teatrului reînnoit“. (George Banu)      Fragment din volum:       „PÂNĂ CE RITMUL ȘI SPAȚIUL „SE IMPUN DE LA SINE"       De îndată ce apare pe scenă, actorul trebuie să facă să reiasă clara și distinctă figura personajului. Va fi inteligibil de la prima intrare, prin formă și acțiunea sa, înainte chiar de a vorbi? Trebuie, de exemplu, să pară minuscul într-un spațiu imens sau imens într-un spațiu minuscul și, după asta, chiar înainte de a se mișca, trebuie să ocupe spațiul în mod impunător sau să pară mizerabil?     La fel cum Copeau vorbea despre scânduri goale, lui Ariane Mnouchkine îi place să creeze plecând de la un vid splendid. Nu este oare, la urma urmei, această valoare metaforică a spațiului proprie teatrului? Ne amintim de formula lui Appia. „Regia este arta de a proiecta în spațiu ceea ce dramaturgul nu a putut proiecta în timp."     Cu toate că la început podeaua sălii de repetiție este adesea goală, se poate prefigura scenografia sub formă de volume, așteptând construcția definitivă în „sala mare". Ariane Mnouchkine poate astfel să verifice dacă actorul se simte bine în acest spațiu nou.     Căci ea nu face propriu-zis punere în spațiu. Asta ține de rolul preponderent atribuit actorului în crearea jocului epic: când găsește, totul se înscrie în timp și spațiu ca o evidență. Îndrumați de Ariane, actorii încearcă și caută până ce nu mai sunt alte soluții, până ce ritmul și spațiul „se impun de la sine".     De exemplu, utilizarea covorului în Henric al IV-lea, în Indiada sau în Tartuffe ajută ca acțiunea să fie mai bine focalizată, delimitând în același timp aria de joc. Ca o plută pierdută în imensitatea scenei, cea mai mică deplasare poate să rupă echilibrul dintre protagoniști. O simplă mișcare devine sensibilă și conflictuală în sine, căci ea le impune celorlalți o reacție pentru a reechilibra sau acceptă raportul de forță: sau aceștia își modifică poziția și se mișca pentru a impune la rândul lor spațiul propriu, sau ei mențin tensiunea, se supun ori bat în retragere." Citește mai puțin...