Alb infinit

Un tehnician de laborator cu ochii însângerați. Douăsprezece eprubete cu un virus mortal dispărute. Toni Gallo, directoarea de securitate a unei firme de cercetări medicale din Scoția, știe că are probleme, dar nici nu bănuiește coșmarul care o așteaptă.
Citește tot rezumatul cărții Alb infinit... În Ajunul Crăciunului, în timp ce o furtuna de zăpadă mătură nordul Scoției, mai multe persoane, printre care și Toni, se întâlnesc într-o casă izolată. Cu toții au câte ceva de câștigat sau de pierdut de pe urma medicamentului descoperit pentru a combate virusul. Pe măsură ce furtuna se întețește, reacțiile emoționale - gelozii, neîncredere, atracție sexuală, rivalități - se intensifică, secrete disperate ies la suprafață, apar trădători ascunși și eroi neașteptați. Dincolo de ficțiune, povestea este plauzibils și înfricoșător de posibilă în epoca actuală a terorismului sub multiplele lui forme. Fragment din volumul "Alb infinit" de Ken Follett:   "Toni derula imaginile înapoi și dădu stop-cadru. Camera de luat vederi era plasată deasupra ușii, iar cine urmărea imaginile putea privi peste umărul bărbatului, în frigider. Avea mâinile pline cu cutii mici, de culoare albă. Degetele lui Toni apăsară câteva taste și imaginea în alb-negru fu mărită. Putea să vadă semnul internațional pentru pericol biologic inscripționat pe cutii. Fură mostre de virus. Mari și mai mult imaginea și porni programul de îmbunătățire a calității imaginii. Încet, literele de pe cutii deveniră clare: „Madoba-2". Era exact lucrul de care se temuse, dar confirmarea o lovi ca o rafală rece de vânt al morții. Se uită fix la ecran, înghețată de spaimă, cu inima bătându-i cu putere în piept. Madoba-2 era cel mai letal virus cu putință, un agent infecțios atât de puternic, încât trebuia păzit de mai multe bariere de securitate și care nu putea fi atins decât de persoane atent instruite, îmbrăcate în haine izolatoare. Iar acum se află în mâinile unei bande de hoți care îl ținea într-o blestemată de valiză. Mașina se putea răsturna; puteau să intre în panică și să arunce valiza; virusul ar fi ajuns în posesia unor oameni care nu știau ce este — riscurile erau enorme. Și, chiar dacă nu îl eliberau în atmosfera accidental, „clientul” lor avea s-o facă intenționat. Cineva plănuia să folosească virusul pentru a ucide mii de oameni, poate chiar pentru a stârni o epidemie care să elimine populații întregi. Și obținuseră arma crimei de la ea. Disperată, dădu din nou drumul la imagini și privi îngrozită cum unul dintre intruși golea conținutul fiolelor într-o sticlă de parfum pe care scria: „Diablerie". Evident, acela era recipientul de livrare. Sticluța de parfum, cu înfățișarea ei atât de obișnuită, era acum o armă de distrugere în masă. Îl urmări cum punea sticla cu grijă în două pungi sigilate și cum o introducea în servietă, așezată pe un strat de fulgi de polistiren. Văzuse suficient. Știa ce era de făcut. Poliția trebuia să se pregătească pentru o operațiune la scară largă — și asta repede. Dacă se mișcau rapid, încă puteau să prindă hoții, înainte ca virusul să fie predat cumpărătorului. Lasă monitoarele în modul lor de operare normal și ieși din camera de control. Agenții de securitate erau în Sala Mare, stăteau pe canapele care, în mod obișnuit, erau rezervate vizitatorilor și beau ceai, gândindu-se că situația de criză luase sfârșit. Toni se opri câteva secunde pentru a pune lucrurile la punct. — Avem lucruri importante de făcut, spuse ea. Stu, du-te în camera de control și reia-ți îndatoririle, te rog! Steve, treci la birou! Don, stai acolo unde ești acum! Don avea un pansament improvizat deasupra tăieturii de pe frunte. Susan Mackintosh, care fusese bătută cu bastonul, stătea întinsă pe una dintre canapelele pentru oaspeți. Sângele de pe față fusese curățat, dar avea multe vânătăi. Toni îngenunche lângă ea și o sărută pe frunte. — Biata de tine, spuse ea. Cum te simți? — Destul de amețită. — Îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Susan îi aruncă un zâmbet slab. — Sărutul a făcut să merite totul. Toni o bătu ușurel pe umăr. — Deja ai început să-ți revii. Mama ei stătea lângă Don. — Băiatul acela drăguț, Steve, mi-a făcut o ceașcă de ceai, spuse ea." Citește mai puțin...