Chira Chiralina

     Tragică, romantică, exotică, fermecătoare, plină de aventuri și de pasiuni interzise, împletind viciul și virtutea, abjecția și noblețea, Chira Chiralina este una dintre cele mai tulburătoare scrieri din literatura română și o neobosită pledoarie pentru libertate.      „Chira Chiralina e prima mea operă și-mi rămâne scumpa între toate... și poate că azi plângem amândoi pe ruinele unor năzuinți cari ne-au fost deopotrivă de scumpe...“ (Panait ISTRATI)       Fragment din volum:      “Acum tatăl și fiul mai mare nu mai veneau în toate serile acasă. Erau amândoi caretași, cei mai mari și mai căutați meșteri din tot ținutul; și atelierul lor se găsea în partea opusă a orașului, în cartierul Karakioi, în vreme ce noi locuiam în Cetățuie. Între noi și ei se întindea tot orașul. Casa din Karakioi era a tatălui meu. El avea acolo doi lucrători și doi ucenici cărora le dă mâncare și casă. Mai avea o servitoare bătrână, care se ocupă de gospodărie. Erau șapte. Noi nu mergeam acolo niciodată și eu de-abia cunoșteam atelierul tatei, care mă înspăimântă. În Cetățuie eram la mama. Nu ne păsă de nimic, toată ziua petreceam, iarna beam ceai, vara siropuri și tot anul mâncam baclavale, sarailii, beam cafea, fumam din narghilea, ne găteam și dănțuiam. Era o viață frumoasă...      Da, era o viață frumoasă, afară de zilele în care tata ori fiu-său, sau amândoi deodată, năvăleau în mijlocul petrecerii și zvântau în bătaie pe mama, snopeau cu Iovituri de pumni pe Chira și rupeau bastoanele în capul meu, fiindcă acum făceam și eu parte din horă. Cum vorbeam curent limba turcă, ei ziceau femeilor „paceauri" iar mie: „chiciuc pezevenghi". Cele două nenorocite se aruncau la picioarele zbirilor, le înlănțuiau genunchii și-i rugau să le cruțe cel puțin față:     - Nu obrajii! strigau ele. Pentru numele lui Dumnezeu și al Sfintei Fecioare, nu loviți fata! Nu vă atingeți de ochi! Iertare!     A! fata, ochii, frumusețea acestor două femei! Nu era altă care să le-o întreacă! Ele aveau par de aur, lung până-n călcâie, pielea obrazului albă; sprâncenele, genele, ochii, negri ca abanosul. Căci pe tulpina românească, din partea mamei, trei râse diferite se altoiseră: turcă, rusă și greacă, după ocupanții care stăpâniseră țara în trecut.”