Demonii

Publicat pentru prima oară în 1872, Demonii poate fi considerat singurul roman politic scris de Dostoievski. Este o alegorie a consecințelor distrugătoare ale nihilismului politic și moral care lua avânt în Rusia anilor 1860, dar, făcând portretul vremurilor sale, Dostoievski atinge de fapt condiția umană în general, problema existenței lui Dumnezeu, a diferenței dintre bine și rău, a dorinței de putere.   Personajele romanului sunt orbite de convingeri politice și de construcții teoretice ale moralității, dezlănțuindu-și propriii demoni interiori. Nikolai Stavroghin, misteriosul aristocrat nihilist, se folosește de sentimentele celorlalți, domină mințile orășenilor naivi de provincie, seduce și manipulează fără scrupule, iar Piotr Verhovenski, maestru al conspirației, orchestrează o încercare de revoluție care va aduce micul oraș patriarhal în pragul dezastrului.   Pentru cititorul de azi, Demonii, asemenea tuturor romanelor dostoievskiene, este în primul rând o invitație la reflecție și la descoperire interioară.   Romanele lui Dostoievski sunt vârtejuri clocotitoare, furtuni de nisip învolburate, șuvoaie de apă care șuieră, fierb și ne sorb în ele. Sunt compuse în întregime din materia sufletului. Împotriva voințelor noastre, suntem aspirați, răsuciți, orbiți, sufocați și, simultan, umpluți de un extaz amețitor. - Virginia Woolf Autor recomandat de George Banu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din romanul "Demonii" de F.M. Dostoievski: "A doua zi își întâmpină prietenul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nu mai pomeni niciodată de acest incident. Dar după treisprezece ani, într-un moment tragic, își aduse totuși aminte și-i reproșa pălind, la fel cum se întâmplase cu treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viața ei îi adresase aceste cuvinte: „N-am să ți-o iert niciodată". Cazul cu baronul era al doilea; dar și primul mi se pare la fel de caracteristic și cu repercusiuni atât de semnificative în destinul lui Stepan Trofimovici, încât îmi permit să-l relatez ceva mai amănunțit. Era într-o primăvară, în luna mai a anului una mie opt sute cincizeci și cinci, curând după ce la Skvoreșniki se primise vestea morții bătrânului și flușturaticului general-locotenent Stavroghin, decedat în urma unei crize acute de deranjament stomacal care-l apucase în drum spre Crimeea, unde trebuia să ajungă cât mai urgent, fiind rechemat în post la una dintre unitățile armatei active. Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcând veșminte de mare doliu. E drept că nu putea să-l plângă cine știe cât, deoarece în ultimii patru ani, din cauza unei accentuate nepotriviri de caracter, stătuse complet separată de soțul său, căruia îi alocase o pensie anuală. (General-locotenentul avea titlu de noblețe și multiple relații, dar ca sursa personală de venituri nu pu-tea conta decât pe o sută cincizeci de suflete și pe leafă; tot restul imensei averi și domeniul Skvoreșniki îi aparțineau Varvarei Petrovna, unica fiică a unui mare om de afaceri și concesionar.) Cu toate acestea, vestea neașteptată a pierderii soțului o zgudui și ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînțeles, Stepan Trofimovici continuă să rămână permanent în preajma ei. Luna mai era în plină înflorire; serile erau splendide."