Elefantii nu uita niciodata

   Prietena lui Hercule Poirot, scriitoarea Ariadne Oliver, primește o solicitare ciudată din partea unei necunoscute: să îi spună adevărul despre moartea soților Ravenscroft – el a ucis-o pe ea sau ea l-a ucis pe el, apoi s-a sinucis? Dar cine ar mai putea ști, după cincisprezece ani, ce s-a întâmplat de fapt cu cei doi soți și cu sora lui lady Ravenscroft, moartă și ea, tot atunci, într-un accident? Cu ajutorul lui Poirot, Ariadne va încerca să dezlege misterul unei tragedii provocate în egală măsură de dragoste și de ură.      Fragment din volumul "Elefanții nu uita niciodată" de Agatha Christie:     “CAPITOLUL 5. PĂCATELE VECHI AU UMBRE LUNGI     Hercule Poirot se strecură în cadrul ușii rotative și, oprindu-i mișcarea cu o singură mână, păși în micul restaurant. Nu era multă lume. Era un moment nepotrivit al zilei, dar îl zări foarte repede pe bărbatul cu care urma să se întâlnească. Trupul solid și voluminos al superintendentului Spence se ridică de la masă așezată într-un colț.     — Strașnic, zise el. Ați și sosit. N-ați avut nici o problemă să găsiți locul?     — Absolut nici una. Indicațiile dumneavoastră au fost cât se poate de exacte.     — Să fac prezentările. Dumnealui este superintendentul Garroway. Monsieur Hercule Poirot.      Garroway era un individ înalt și zvelt, cu o fată uscățivă de ascet și par cărunt, care dezvelea în creștet o chelie rotundă asemenea unei tonsuri, ceea ce îl făcea să aducă puțin cu un cleric.     — Minunat, rosti Poirot.     — Acum sunt pensionar, firește, îl lămuri Garroway, dar stau bine cu memoria. Da, anumite lucruri se țin minte chiar dacă s-au petrecut demult și marele public le-a uitat probabil cu desăvârșire. Pur și simplu.     Hercule Poirot ar fi fost tentat să spună „Elefanții nu uita", dar se abținu la timp. În mintea sa, propoziția aceea era atât de bine asociată cu doamna Ariadne Oliver, încât găsea foarte dificil să-și țină gura în cele mai nepotrivite situații.     — Sper că nu v-am pus răbdarea la încercare, zise superintendentul Spence.     Apoi își trase un scaun, și cei trei bărbați se așezară. Li se aduse un meniu în timp ce superintendentul Spence, care era în mod limpede un obișnuit al acelui restaurant, le oferi câteva sfaturi preliminare. Garroway și Poirot își fixară preferințele. Apoi, rezemându-se de spătarele scaunelor și sorbind din paharele cu sherry, priviră îndelung unul către celălalt înainte de a vorbi.     — Vă rog să mă scuzați, începu Poirot, chiar vă rog să mă scuzați pentru solicitările mele insistente legate de o afacere de mult clasată.”