Seria Înainte să te cunosc, cartea a III-a Lou Clark se întoarce în noul roman de succes al lui Jojo Moyes, Eu, și totuși alta, continuarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc și După ce te-am pierdut. Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți kilometri sunt între noua ei casă din New York și noul ei iubit Sam din Londra. Știe că angajatorul ei e un om bun și că soția lui păstrează un secret față de el. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să întâlnească pe cineva care îi va da toată viața peste cap. Pentru că Josh îi va reaminti de un bărbat pe care l-a cunoscut cândva, iar asta o va face să sufere. Poate că Lou nu va ști ce să facă în continuare, dar indiferent ce alegere va face, asta îi va schimba cu totul viața. O poveste emoționantă, plină de optimism. - Sunday Mirror O carte genială din partea uneia dintre autoarele noastre preferate. - Look O poveste veselă, cu final perfect. - Daily Express Louisa Clark este un personaj de vis, iar acest roman va avea un succes uriaș, așa cum și merită. - Daily Mail O concluzie amuzantă, profundă și optimistă a trilogiei. - Sunday Express Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc, După ce te-am pierdut, Fața pe care ai lăsat-o în urmă, Ultima scrisoare de dragoste, Un bărbat și o femeie, În căutarea unui destin și Silver Bay. Fragment din roman: "Nu sunt expertă în stări depresive. Nu am înțeles-o nici pe a mea, după moartea lui Will. Însă depresia lui Agnes mi se părea deosebit de greu de priceput. Prietenele mamei care sufereau de depresie - și care erau surprinzător de multe - păreau zdrobite de viață, luptându-se să răzbată printr-o ceață care devenea tot mai densă, până când nu mai vedeau nici o bucurie, nici o perspectivă a plăcerii. O ceață care le împiedică să vadă drumul pe care ar fi trebuit să meargă mai departe. Îți dădeai seama de asta privindu-le cum umblau prin oraș, aduse de umeri, cu buzele strânse în acele linii subțiri ale strădaniei de a căpăta stăpânire de sine. Era ca și cum ar fi respirat tristețe prin toți porii. Agnes era diferită. Acum era veselă și guralivă, iar în clipa următoare, plângea și era furioasă. Îmi mărturisise că se simte izolată, judecată, fără aliați. Dar nu era chiar așa. Cu cât îmi petreceam mai mult timp cu ea, cu atât mai mult constatăm că nu prea era intimidată de femeile acelea, ci ca o înfuriau. Se enervă din cauza nedreptății, țipă la domnul Gopnik, le imită cu cruzime pe la spatele lui și proferă cuvinte dure la adresa primei doamne Gopnik sau a Ilariei și a șicanărilor ei. Era aprigă, o flacără umană a revoltei, bombănind plină de frustrare „cipa"', „debil" ori „dziwka". (În timpul liber, căutam respectivele cuvinte pe Google, până mi se înroșeau urechile.) Apoi, brusc, devenea cu totul altcineva - o femeie care dispărea în dressing și plângea în tăcere, apărând cu chipul încordat și încremenit după o lungă convorbire telefonică în poloneză. Tristețea i se manifestă prin dureri de cap despre care nu eram niciodată sigură dacă erau reale sau nu. Am vorbit despre asta cu Treenă, în cafeneaua cu Wi-Fi gratuit pe care o găsisem în prima dimineață petrecută la New York. Foloseam FaceTime Audio, pe care îl preferăm decât să ne uităm una la alta în timp ce vorbeam - mă distrăgea nasul meu care părea enorm sau ceva ce făcea cineva în spatele meu. De asemenea, nu voiam ca ea să observe cât de mari erau brioșele cu unt pe care le mâncam. -Poate că e bipolară, și-a dat cu părerea Treenă. - Mda. Am căutat asta, dar nu pare să se potrivească. Nu are episoade maniacale, doar că uneori este... plină de energie. - Lou, nu cred că depresia e un soi de chestie universal valabilă, a zis sora mea. În plus, nu cumva toți americanii au ceva în neregulă? Doar le place să ia pastile cu pumnul. - Spre deosebire de Anglia, unde mama te-ar pune să faci o scurtă plimbare plăcută. - Ca să uiți de probleme, a chicotit sora mea. - Ca să-ți descrețești fruntea. - Ca să te îmbujorezi puțin. Să ți se însenineze fata. Poftim! Cine are nevoie de medicamentele alea stupide? De când plecasem, ceva se întâmplase cu relația dintre mine și Treena. Ne sunam o dată pe săptămână și, pentru prima dată în viața noastră de adulte, încetase să mă sâcâie ori de câte ori vorbeam. Părea sincer interesată de viața mea(...)”
