La tiganci

Într-un eseu din 1988, reluat în volumul „Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții“, Matei Călinescu vorbește despre natura specifică a fantasticului în proza lui Mircea Eliade, în care relația dintre structurile cotidianului și cele ale fantasticului este în­versată: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezintă o ame­nintare la adresa coerenței lumii; dimpotrivă, el constituie singura pro­mi­siune reală a unei asemenea corente; și tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atentă, se dovedește a fi de neînțeles, crud și, în ultimă instanță, lipsit de sens. Numai atunci când recunoaștem atracția secretă, dar puternică, a celeilalte lumi a «miracolului», sacrului și miticului putem merge dincolo de inerentă lipsă de sens a vieții coti­di­e­ne, având poate șansa de a ajunge la adevăratul înțeles al existenței.“ Originală și consistentă, concepția autorului român asupra fan­tas­ti­cu­lui își are rădăcinile în ceea ce Eliade însuși numește „teoria mea despre «irecognoscibilitatea miracolului» – sau, în general, în credința mea că, după Întrupare, «transcendentul» se camuflează în lume sau în istorie, și astfel devine «irecognoscibil»“. Preocupat să descopere și să înțeleagă sensul autentic și profund al existenței umane, Mircea Eliade imaginează lumi posibile paralele între care personajele sale circulă frecvent, se pierd și se regăsesc, tra­ver­sand în aceste călătorii inițiatice nu doar spații, ci și momente tempo­rale situate la mare depărtare – 12 ani, în cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descoperă, post factum, că timpul petrecut de el în grădina țigăncilor a curs diferit în realitate și în aparență, sau „doar“ 40 de zile in „Douăsprezece mii de capete de vite“, povestirea în care Iancu Gore, „om de încredere și de viitor“, trăiește o experiență tulburătoare și de neînțeles pentru ceilalți, alunecând pe nesimțite într-un spațiu-timp paralel.