Printre tonuri cenusii

”Puține cărți sunt minunat scrise; și mai puține sunt cu adevărat importante; acest roman întrunește ambele calități.” - THE WASHINGTON POST Glasul unei fete rupe tăcerea istoriei. V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar. Lituania, iunie 1941: Lină, o adolescentă de cincisprezece ani, fiica de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanță de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lină, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lină încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață? ROMAN NOMINALIZAT LA CARNEGIE MEDAL Fragment din roman: "DUPĂ ȘASE SĂPTĂMÂNI, și a treia zi fără mâncare, trenul s-a oprit. Nu au deschis ușa. Bărbatul cu chelie, care făcuse o foaie de parcurs mentală după tablele indicatoare ale orașelor strigăte de la ferestruică, a presupus că eram undeva prin regiunea Altai, chiar în nordul Chinei. Am încercat să trag cu ochiul prin crăpăturile scândurilor din vagon, dar era întuneric afară. Am bătut cu putere în uși. Nu a venit nimeni. M-am gândit la pâinea lăsată pe pervazul ferestrei, proaspăt scoasă din cuptor, aburindă și rotofeie. Ce bine ar fi fost să pot să gust și eu o bucățică. Doar una mică. Stomacul mă ardea de foame și capul mă durea atât de tare încât simțeam că îmi plesnește. Îmi lipsea desenatul pe hârtie adevărată și tânjeam după lumină pentru a face schițe ca lumea. Îmi era silă să stau în imediata apropiere a atâtor oameni. Mă copleșeau cu respirația lor acră și cu coatele și genunchii care mă înghionteau tot timpul în spate. Uneori simțeam nevoia imperioasă să-i împing pe oameni departe de mine, dar ce folos! Eram precum chibriturile în cutie. Până la urmă, dimineața târziu, am auzit un zăngănit. Gardienii au deschis ușa și ne-au spus că vom ieși afară. În sfârșit. Îmi tremura tot corpul din pricina contactului cu lumina puternică a zilei. Am mai însemnat un reper pe batistă: „Altai". - Lină, Jonas, veniți încoace și pieptănați-vă, ne-a instruit mama. Ne-a netezit hainele, un efort în zadar, apoi m-a ajutat să îmi răsucesc părul într-o cunună. Răsucit însă, mă mâncă scalpul și mai tare. Țineți minte, trebuie să rămânem cu toții împreună. Să nu vă îndepărtați sau să vă rătăciți de mine. Ați înțeles? Am dat din cap afirmativ. Mama încă își mai ținea haina strâns sub braț. - Unde suntem? s-a interesat Jonas. Ne vor da o găleată cu apă? - Nu știu, deocamdată, a răspuns mama, aranjându-și părul. A scos un etui și, cu o mână tremurândă, și-a aplicat rujul topit pe buze. Jonas a zâmbit. Ea i-a făcut cu ochiul în chip de răspuns. Ofițerii NKVD aveau puștile cu baionete pregătite. Soarele se reflectă în lamele lor ascuțite în formă de pumnal. Puteau să ne străpungă în mai puțin de o fracțiune de secundă. Domnișoara Grybas și doamna Rimaș i-au ajutat mai întâi pe copiii mici, după care am urmat noi. Andrius și bărbatul cu părul cărunt l-au coborât pe brațe din vagon pe bărbatul cu chelie. Nu ne aflăm în vreo gară. Eram într-o vale largă și adâncă, înconjurată de dealuri împădurite. În depărtare se zăreau munții. Cerul nu fusese niciodată atât de albastru, atât de frumos. A trebuit să îmi pun mâna pavăză la ochi din pricina soarelui intens. Am inspirat adânc și am simțit aerul curat și înviorător umplându-mi plămânii îmbâcșiți. NKVD-iștii au grupat deportații din fiecare vagon pe iarbă, la vreo câțiva metri de vagon. Ne-au dat găleți cu apă și borhot. Copiii s-au repezit la ele. Era pentru prima oară când îi vedeam pe ceilalți pasageri. Erau mii de oameni. Oare arătăm și noi la fel de jalnic ca ei? Mulțimi de lituanieni cu valize zdrențuite și genți burdușite se revărsau în vale, murdari și pământii la față, cu haine soioase, de parcă ar fi trăit prin șanțuri ani de zile. Cu toții mergeau cu încetinitorul, unii dintre ei fiind prea slăbiți ca să își mai poată căra bagajele. Nu îmi puteam controla picioarele, la fel ca majoritatea dintre noi. Mulți se prăbușeau la pământ sub propria lor greutate. - Trebuie să ne dezmortim picioarele înainte de a ne așeza, draga mea, m-a povățuit mama. Mușchii ni s-au atrofiat în mod cert în ultimele săptămâni. "