Cu ajutorul unei acțiuni fictive și a unor personaje fictive, dar bazat pe realități irefutabile, romanul prezintă viața dintr-un lagăr de concentrare german în ultimele luni înainte de sosirea trupelor aliate eliberatoare. Cu intuiția sa psihologică bine-cunoscută, autorul reușește să surprindă o gamă largă de tipuri umane urmărind modul lor diferențiat de a reacționa și de a lupta pentru salvarea ultimei „scantei de viața”, a ultimei licăriri de speranță, deși, pe de altă parte, îi leagă pe toți sentimentul de solidaritate generat de destinul comun. Chiar dacă sunt apropiați prin tendința comună spre cruzime, nici călăii nu formază o masă amorfă; și ei au un comportament individualizat și reacții diferențiate.
Maniera necruțătoare și totuși foarte nuanțată în care este prezentată viața din lagăr face din acest roman cea mai reprezentativă lucrare a întregii literaturi antifasciste și concentraționare apărută în Germania după război. Romanul devine un pandant al Gulag-ului lui Al. Soljenițîn ducându-l pe cititor în mod inevitabil la concluzia că orice ideologie totalitară și orice dictatură – indiferent dacă e de dreapta sau de stânga – are aceleași consecințe devastatoare, dezumanizându-l pe om și dând frâu liber instinctelor bestiale și criminale care se pot ascunde în fiecare.
În același timp romanul este un memento, atrăgând atenția tinerei generații asupra faptului – dovedit de istorie – că trecutul dat uitării se poate oricând repeta.
Erich Maria Remarque scrie acest roman cutremurător; cel mai aspru rechizitoriu al atrocităților comise de regimul lui Hitler în amintirea surorii sale Elfriede, condamnată la moarte de tribunalul nazist al poporului și executată în 1943 la Plotzensee. Această tragedie explică și frecventa cu care apare în lucrările lui Remarque ca un laitmotiv, dorința de a răzbuna pierderea unei persoane apropiate ucisă de o justiție samavolnică.
