După doi ani petrecuți pe frontul din Rusia, tînărul soldat german Ernst Graeber primește o nesperată permisie de trei săptămîni și se întoarce în orașul natal. Dar, la sosire, dă cu ochii de o priveliște înfiorătoare: tot orașul e distrus de bombardamentele trupelor aliate. Căutîndu-și părinții, despre care nimeni nu știe dacă mai sînt sau nu în viață, Ernst o întîlnește pe Elisabeth și, în mijlocul ruinelor, între cei doi se înfiripă o minunată poveste de iubire. Fericirea lor este însă de scurtă durată, fiindcă el trebuie să se întoarcă pe front, iar revelația ororilor pe care le-a comis împins de o propagandă mincinoasă nu-i dă pace. Volumul a inspirat în 1958 o celebră ecranizare, în regia lui Douglas Sirk, cu John Gavin și Liselotte Pulver în rolurile principale, în a cărei distribuție apare și numele autorului. „Remarque a avut un neobișnuit talent de a povesti. Nici unul dintre romanele sale n-a cedat în fața trecerii timpului, așa cum nici gîndul care le-a inspirat n-a intrat în desuetudine. Erich Maria Remarque și-a sprijinit filosofia pe discursul romanelor lui.” (The New York Times) Fragment: “Capitolul XI Cimitirul picotea în soarele arzător. Graeber văzu că o bombă căzuse la intrare. Câteva cruci și lespezi de granit zăceau împrăștiate pe alei și peste celelalte morminte. Sălcii pletoase fuseseră smulse din pământ și răsturnate; din pricina asta, rădăcinile păreau niște crengi, iar crengile - rădăcini lungi, verzi, târâtoare. Făceau impresia unor plante ciudate zvârlite dintr-un ocean subpământean și năpădite de alge. Oasele morților scoși de bombe din morminte fuseseră în mare parte adunate și stivuite într-un morman curățel: numai câteva așchii mărunte și rămășițe de vechi coșciuge putrezite rămăseseră agățate în sălcii. Nici un craniu. Lângă capelă se află o baracă. Un gardian și doi îngrijitori se agitau înăuntru. Gardianul era leoarcă de sudoare. Dădu nervos din mână când auzi rugămintea lui Graeber: - N-avem timp de-așa ceva, omul lui Dumnezeu! Douăsprezece înmormântări până la prânz! De unde, sfinte Doamne, să știm dacă părinții dumitale sunt îngropați aici? Avem zeci de morminte fără pietre funerare și fără nume. La noi merge acum cu toptanul! Cum să mai fim la curent? - Nu țineți registre? - Registre? îl îngână gardianul în derâdere, întorcându-se către cei doi îngrijitori. Registre vrea dumnealui, ați auzit? Registre! Dar știi dumneata câte cadavre stau încă neîngropate? Două sute! și știi câți morți ne-au fost aduși după ultimul raid aerian ? Cinci sute! Și câți după bombardamentul dinainte? Trei sute. Între cele două atacuri s-au scurs numai patru zile. Cum să ţinem pasul cu avalanşa asta? Nu suntem organizaţi pentru aşa ceva. Ne-ar trebui excavatoare în loc de gropari, ca să terminăm măcar cu ceea ce se găsește afară. Și poți să știi când o să pice următorul atac aerian? Diseară? Mâine? Și dumnealui vrea registre! Graeber nu ripostă. Scoase din buzunar un pachet de țigări și-l puse pe masă. Gardianul și îngrijitorii se priviră.”
