„Dragă domnule Henshaw„, chiar dacă titlul nu sună poate atractiv pentru o carte de copii, este o carte frumoasă despre maturizarea, emoțională dar și intelectuală, a unui băiat de clasa a doua (prin intermediul cărții îl urmărim până în clasa a șasea). Poate titlul ar fi trebuit adaptat, numele „Henshaw” nu înseamnă absolut nimic pentru un copil din România, și nici nu este un nume propriu prea popular, așa că nu înseamnă mare lucru nici pentru un adult. Eu cred că aș fi mers pe o formulare mai copilărească, de genul: Dragă domnule autor.
Recunosc că eu aleg cărțile pe care le citesc împreună cu fiica mea (cele pe care le citește singură le alege ea singură, desigur) pentru că în caz contrar, aș citi doar cărți cu pisicuțe pierdute și apoi regăsite, iar interesele mele sunt mai vaste de atât.
Așadar, ultima carte aleasă de mine a fost Dragă domnule Henshaw, de Beverly Clearly. Cartea este scrisă parțial sub formă de jurnal, parțial sub formă de scrisori adresate de personajul principal, un copil, unui scriitor pe care îl admiră.
Dacă numele Beverly Clearly vă sună cunoscut (cum mi-a sunat și mie), este pentru că ea a scris seria de cărți Ramona. Acea Ramona care te face să râzi în primă fază cu gură până la urechi, până când începi să te întrebi dacă nu cumva propria ta fiica o să înceapă să se comporte ca personajul principal (ah, crizele isterice ale Ramonei, pe care le înscenează pentru că știe că va obține ce dorește!), și atunci îți dregi vocea și spui serioasă: de fapt nu este nici politicos nici amuzant să te comporți de așa manieră, draga mea.
După ce ai citit Ramona, cu forfota din fiecare cameră și fiecare sală de clasă în care intri împreună cu personajele, s-ar putea să te plictisească puțin atmosfera lâncedă din casa, din școala și din mintea lui Leigh Botts.
Leigh este un copil ai căror părinți sunt în divorț și care se mută la o școală nouă. În lipsa unei figuri paterne constante în viață lui (după care în mod evident tânjește), se împrietenește cu paznicul școlii și corespondează cu un scriitor celebru de cărți pentru copii.
Dar pas cu pas, pe măsură ce Leigh crește (pentru că, așa cum spune într-o scrisoare domnul Henshaw, „un personaj dintr-o povestire ar trebui să rezolve o problemă sau să se schimbe în vreun fel”, și să știți că Leigh le reușește pe amândouă!), și capătă o idee despre ce vrea, capătă și încredere în forțele sale, cartea devine tot mai interesantă și nu o dată mi s-a întâmplat să o las jos pentru că ora de culcare trecuse de mult, cu gândul să citesc eu pe ascuns după ce copilul adoarme (dar până la urmă copilul nu m-a lăsat să o las jos, pentru că și ea era curioasă CINE ÎI FURĂ MÂNCAREA LUI LEIGH).
Deși tonul general al cărții nu este prea vesel, personajele te fac adesea să râzi prin replicile lor („ai grijă să nu-ți pierzi dinții falși”, „din partea mea, aș vrea să văd tot broccoliul din California tractat în Ohio, pentru că nu e în niciun caz leguma mea preferată”).
Dar cel mai interesant sentiment pe care mi l-a generat cartea este nostalgia! Televizorul lui Leigh este stricat și neavând ce să facă, stă în camera lui și…scrie în jurnal. Sau scrie scrisori! Și când are nevoie de informații… merge la bibliotecă! Consider că nu strică să știe și copiii de astăzi cum se trăia înainte 🙂
Alte recenzii de la Beverly Cleary:
