Închid ochii și vă văd, vă văd jucandu-vă împreună, râzând și plini de veselie. Apoi îi deschid și mă izbesc pur și simplu de peretele realizați și de cruzimea lui. Clipele trec pe lângă mine, la fel și secundele acompaniate de minute și ore. Apoi vin zilele, acele zile ce se transformă în luni, ani și eu tot o umbră rămân în urma plecări voastre. O amintire vagă a râsului tău, mă menține în viață, doar ea.
Oamenii fericiți citesc și beau cafea e romanul pe care l-am văzut peste tot, lăudat sau mai puțin lăudat, acest roman a ajuns în mâinile multor cititori, iar eu am fost împinsă pur și simplu să-l descopăr de curiozitate. O prietenă mi-a împrumutat cartea și mă bucur că i-am acordat o șansă.
Nu pot să zic decât că e o lectură extrem de frumoasă. Nu, numai că mi-a plăcut faptul că Diane își oferă o nouă șansă pentru a fi fericită, dar și pentru subiectul abordat. E o teme ce ar înduioșa pe toată lumea, dar și una extrem de realistă.
„Astăzi, ca în tot anul care a trecut, tăcerea stăpânea în apartamentul nostru. Fără muzică, fără râsete, fără conversații nesfârșite.
Pașii m-au dus în mod automat spre camera Clarei. Acolo totul era roz…”
Se întâmplă să pierdem persoane dragi și să cădem în prăpastia depresiei, să credem că oprim timpul în loc doar pentru ai revedea.
Cartea are doar 170 de pagini, poate veți spune: ” Sunt prea puține”, însă Agnes Martin-Lugand știe să evidențieze traumele personajelor, Diane este menținută la suprafață apei reci de amintirea lui Colin și Clara, care au pierit într-un accident de mașină.
În orice secundă aceasta poate să alunece de pe bucata de lemn ce o ține la suprafață. E ca și în Titanic, Jack s-a sacrificat pentru Rose în apele reci al oceanului Atlantic. Însă Rose a noastră se agăță de Edward fără să-și dea seama că acesta va deveni în scurt timp barca ei de salvare. Va putea Diane să treacă peste pierderea ființelor dragi și să înceapă o viață cu altcineva?
Atunci când viața ei se spulberă odată cu moartea soțului și fiicei sale, Diane devine un zombi ce-i place doar obscuritatea. Nu părăsește apartamentul în care locuia cu familia sa, nu doarme decât în hainele lui și lângă jucăria fetiței, nu merge nici măcar la mormântul celor doi. Timp de un an aceasta trăiește un coșmar continuu din care nu se mai trezește, deși își dorește la un moment dat să reușească acest lucru.
„Și după un an, îmi repetam în fiecare zi că aș fi preferat să mor cu ei. Dar inima mea se încăpățâna să bată. Și mă ținea în viața. Spre marea mea nenorocire.”
Când asociatul ei îi propune o călătorie pentru a se regăsi, aceasta alege o destinația pe care Colin voia să o ducă la un moment dat, dar refuzase.
Irlanda îi va fi casă pe un termen nelimitat, iar când ajunge acolo il întâlnește pe Edward ce o face să vrea să trăiască, să simtă și să fie ea din nou, deși nu va fi completă niciodată. Oare va putea să construiască ceva cu el sau îl va face să sufere?
„Stând la biroul lui Colin cu un atlas în față, parcurgeam harta Irlandei. Cum să-mi aleg mormântul sub cerul liber? Ce loc ar putea să-mi aducă pacea și liniștea necesară ca să fiu față în față cu Colin și Clara?”
Recomand acestă carte pentru ideea cărți, pentru limbajul lejer ce devine o lectură extrem de ușoră cu o tema foarte bine aleasă. Citiți o carte despre pierderi și încercarea de a trece peste depresie. Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Agnes Martin-Lugand:
