Scriu această recenzie ca pe o spovedanie, un weekend întreg din ianuarie am dormit cu mastodontul ăsta pe burtă, de Bolano vorbesc. Ceea ce a fost mai straniu a fost modul în care s-a lipit de mine cartea asta, și eu de ea, dacă ținem cont că eu și Bolano avem o relație cu fulgere și trăsnete. Ne-am cunoscut la curve, pardon testând Târfe asasine și sinceră să fiu n-am ieșit prea satisfăcută din experiența asta, dar 2666 spunea lumea că este un must. L-am citit pe sensei Rushdie scriind-o pe undeva și dacă el a zis, eu mă supun. Așa că am purces. Prima tentativă a fost în engleză, înainte să apară pe piața românească, dar a fost prea complicat pentru nivelul meu. Am abandonat. Apoi, când maestrul Stănescu ne-a fericit cu ediția în română am cumpărat-o cum a ieșit pe piață. Am purces again…am citit…vreo 150 de pagini și am abandonat…Stupoare!!! Eram frustrată și nervoasă pe mine că nu mă pliez pe opere recunoscute. Adică nu era recomandată de oricine, ci de oameni cărora le-am citit cărțile cu limba scoasă de fericire. Cum e posibil să avem gusturi atât de diferite? Ce-mi scapă? Ce nu merge? Care-i treaba cu povestea asta? Asta o fost prin 2023. Am mers înainte și pentru o perioadă mi-a ieșit din minte, dar mi-am promis că într-o vacanța de iarnă o voi relua și nu mă las până n-o termin. I-a venit rândul chiar în iarna începutului de 2025 și a vacanței aferente (care a mirosit mai mult a primăvară). Și se pare că chiar a fost momentul propice! Pentru că, vai Doamne, ce mult mi-a plăcut! Dar nu de la început, ca să fim înțeleși!
Pe prima pagină tronează un citat din Baudelaire care zice așa:
O oază de oroare într-un ocean de plictiseală.
Să-mi dau una…sincer, când am purces a treia oară mi-a părut că e fix pe gândurile și încercările mele precedente și aveam inima mică la gândul unui alt eventual abandon. Acuși că am terminat-o aș rein
venta nițel citatul și aș zice că e:
Un purgatoriu la țărmul unui ocean de delăsare.
Mi-a plăcut Bolano, mult, mult. Culmea e că mi-a plăcut cel mai mult partea cu dosarul crimelor care mă gândeam cu groază că o să-mi testeze răbdarea și o să mă predispună la eșec. Dar nu, din contră, toate cele câteva sute de asasinate, înșirate, expuse, detaliate au fost sarea și piperul. Mi-a tăiat respirația Bolano cu atâta imaginație, cu atâtea detalii sociale, familiale, profesionale pentru fiecare victimă în parte, cu amplasarea lor precisă în contextul social, cu creionarea distinctivă a fiecărei victime în parte. Ca într-un thriller, în care când apare un omor se deschide un caz în care sunt consemnate toate detaliile și indiciile găsite, tot așa procedează și Bolano. Singura diferență este că el nu are o crimă, două-trei, ci un șir interminabil.
În centrul cărții (cel puțin în primul capitolul care mi s-a părut la recitire la fel de plictisitor ca prima dată) tronează goana și întrebările la care caută cu disperare răspuns un grup de admiratori ai enigmaticului scriitor Archimboldi (scriitor inventat de Bolano). În ultimul facem cunoștință cu misteriosul scriitor și mergem pe urmele poveștii sale de viață. O plimbare lungă prin Europa, în timpul războiului și după terminarea acestuia și o să ajungeți chiar și pe la un renumit castel din România (unde o să vă distreze detaliile și atributele pentru care erau recunoscuți românii de străini la acea vreme). Probabil e partea care atârnă cel mai greu în catalogarea cărții, dar mie personal tot arhiva crimelor mi-a plăcut mai mult. Acești admiratori bonomi și atipici de literatură și scriitorul însuși par a se regăsi la finalul cărții într-un orășel fictiv din Mexic, de lângă granița cu SUA, Santa Teresa, unde Bolano pune în scenă un adevărat masacru, un iad al femeilor violate, bătute, ucise și uitate. Sute de femei șterse din memoria colectivă, victime cărora justiția și poliția nu a catadicsit să le facă dreptate, să le găsească și pedepsească asasinii. Cazuri închise în sertare pe care s-au așezat praful vremii și nepăsarea incompetenților. (se pare că Bolano face trimitere la o situație reală – asasinatele neelucidate din Ciudad Juárez)
Cartea are cinci părți: Partea criticilor, Partea lui Amalfitano (viața unui profesor de istorie din Santa Teresa), Partea lui Fate (povestea unui ziarist american venit în Santa Teresa pentru a scrie un reportaj despre misterioasele crime care se îndrăgostește de fata profesorului de istorie), Partea crimelor și Partea lui Archimboldi.
Bolano reușește ca la final să transforme o linie dreaptă într-un cerc și probabil din cauza modului în care i-a reușit acest lucru, cartea are un așa mare succes. E o cărămidă, e adevărat. Nu mă aștept ca piața de cititori români să-i cânte osanale, dar eu o recomand și am pus pe listă și Detectivii sălbatici despre care se spune că a uimit o lume întreagă. La Anansi. World Fiction este de asemenea în pregătire și alt romanul de-ale sale – Nocturnă în Chile.
Alte recenzii de la Roberto Bolano:
