Turcia anilor ’70, o scenă politică instabilă, presărată cu tendințe din cele mai diferite, caracterizată de frământări, lovituri de stat, extremism și visuri de libertate și egalitate. Se dorește o democrație curată și solidă, dar rezultatele sunt contradictorii. Discriminarea înflorește datorită grupărilor radicale care, din cauza inculturii și făcând exces de zel, mai mult strică decât să construiască. Frica și teroarea sunt amplificate de întuneric și ignoranță. Economia este în declin, iar guvernele interimare. Violența și instabilitatea își pun amprenta pe mediul social perturbat de demonstrații de stradă, greve de muncă și asasinate politice. Mișcările muncitorești de stânga sunt contracarate de grupările islamiste și militante naționaliste și de dreapta turce. Stânga a revendicat atentate cu bombă, jafuri și răpiri; violența acesteia a fost egalată și depășită doar de violența de extremă dreapta. Facțiunile politice sunt atât de scindate încât nu se poate asigura o majoritate parlamentară ceea ce pune pe pauză procesul legisativ. Țara este cufundată în haos, atacurile, spargerile, grevele, agresiunile sunt întâlnite la fiecare colț de stradă. Politic, parlamentul era incapabil să adopte vreo reformă socială sau financiară. Turcia este sfâșiată de violența politică dintre extrema stângă, extrema dreaptă, grupările militante islamiste și stat.
În acest climat ambiguu și periculos își plasează Pamuk povestea. Povestea unei familii dezbinate și falimentare, scrisă în 1983, a doua sa carte publicată. Personal, aceasta cred că este prima întalnire a mea cu autorul și probabil n-a fost cea mai inspirată alegere chiar dacă în 2016, Ferit Orhan Pamuk a primit Nobelul pentru Literatură. Dar gusturile nu se discută.
Am găsit în această carte unul dintre cele mai detestabile și imposibil de iertat personaje – Fatma, bunica celor trei nepoți: Faruc, Nilgun și Metin care an de an vin (sperând la o moștenire) să-și petreacă vacanța în casa copilăriei lor, aflată la malul mării, în care bunica își trăiește ultimii ani ai vieții, într-o izolare cumplită. Singurul suflet care-i ține companie bătrânei doamne în ruina ei de castel este piticul Recep, ultimul servitor rămas. Fatma este dezgustată de viață și sătulă de tristețe. Frustarea i-a furat toată bucuria vieții. Toate gândurile și acțiunile ei sunt pline de amărăciune și răutate. În tinerețe, a fost o tânără educată, căsătorită cu un bărbat (medic) pe care nu l-a iubit, dar care avea potențial și un viitor strălucit. Din păcate alegerile politice ale acestuia l-au aruncat în exil și, implicit, și pe Fatma care a fost nevoită să-l urmeze și să-i stea alături până la moarte. Exilul îi tulbură mințile doctorului care își abandonează profesia și începe să scrie o enciclopedie vastă (pe care nu reușește s-o termine nicicând). Supraviețuiesc cheltuind zestrea Fatmei și din cauza habotniciei ei și a ateismului lui, relația lor se răcește, iar medicul are o legătură adulteră cu servitoarea care îi va dărui și doi copii. Unul dintre ei este chiar piticul servitor, ce va rămâne cu traume adânci în urma tratamentului aplicat de Fatma.
Capitolele sunt expuse alternativ din perspectiva și prin ochii cate unui personaj: ai bunicii, personajul plin de ură, de ranchiună, de vină și dorință de răzbunare, ai nepoților (imaturi, superficiali și vicioși, dar care se văd în stare de lucruri remarcabile pe care nu le pot înfăptui deoarece nu sunt susținuți). Niciunul dintre personaje nu își găsește locul în societate, toți par inadaptați, iar dilemele lor existențiale puerile și penibile. Cartea mi s-a părut că mustește de ură, răutate și violență. Este un portret psihologic complex al unei familii distruse și dezorganizate. Soarta nefericită a singurului membru care a renunțat la ură pare să definească și să cimenteze neputința și eșecul tuturor celorlalți.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Orhan Pamuk:
