Afară n-ai unde te duce, înăuntru-i cald, da’ pute.
O imagine dură a realității românești în care gura satului ține frâiele puterii și joacă destinele tuturor, oricât ar încerca unii să dea senzație că nu-i afectează sau interesează.
Imaginea este puternic creionată de o descurajare majoră în care epuizarea personajelor pare ireversibilă, în care evoluția a murit, în care totul este autentic și foarte real fără a apela la o scriitură ieșită din comun, dar în care fiecare cuvânt își are locul lui și scopul de a transmite ceva.
Tabloul la scară largă invocă disperarea și ratarea, cu mici sclipiri de relativ succes, dar aproape insesizabile având în vedere proporțiile.
Personajele sunt creionate impecabil: între bărbații alcoolici și ratați și femeile epuizate și resemnate, singura speranță ar rămâne în copii, dar și acolo există traume. Generația matură este lipsită de orizont, este ancorată în realitatea imediată, axată pe nevoi primare, fără reflexii sau meditații asupra vieții deoarece gradul de cultură și educația sunt minimale. Legăturile familiale sunt rupte, caracterizate de obligativitate; se pizmuiesc, se urăsc, se disprețuiesc, se invidiază unul pe celălalt, afectivitatea lipsește cu desăvârșire, iar comunicarea este aproape nulă exceptând vorbele aruncate la nervi și sub influența alcoolului. Tăcerile și dialogurile frânte ce se sfârșesc în monologuri sunt reprezentative pentru a înțelege legăturile fără speranță și tensionate. O familie disfuncțională, ce parcă vrea să-și afirme proveniența din brutalitate și violență, din incultură și cruzime, care face numai alegeri greșite, care e incapabilă să-și urmeze deciziile.
O mamă depășită de situație, cinci frați lipsiți de educație și de orizont și doi nepoți care-și iau inima-n dinți. O lume rea, urâtă, disperată și mizeră care trage cu dinții de orice. Vieți ratate, destine frânte, vicii periculoase, plafonare, depresie și lipsă de opțiuni și speranță. Un vis urât.
Este o poveste ce investighează parcursul ratării unei familii, nu există un final fericit. Nu-l așteptați! Până la urmă lumea așa cum o cunoaștem noi nu are decât un final: moartea, dezintegrarea, dispariția oricărei forme fizice. Și aici accentul este pus pe forma fizică deoarece meditația, reflexia, profunzimea gândurilor lipsesc aproape cu desăvârșire. Nu există niciun rai închipuit către care personajele să aspire, nu există fericire de apoi, nu există mângâiere, există groaza și saturația care par că blochează mintea și declanșează suferința umană. Este un întuneric absolut, un abis al neîmplinirii ce par că înghit pe rând viețile membrilor acestei familii azvârlite dintr-un pântec siluit și abuzat într-o lume care n-are răbdare cu ei. Povestea lor e demnă de milă, plină de amărăciunea eșecului, a pierderii, a dezamăgirii, a lipsei de speranță și șanse care le înveninează sângele.
Problema lor majoră este incultura care favorizează apariția alcoolismului, a violenței domestice, a iresponsabilității civice, a muncii prost plătite, a lipsurilor și nevoilor. Coșa nu romanțează deloc imaginea satului românesc. Cartea este atent construită tocmai pentru a reda delăsarea, decăderea, ruina din ce în ce mai evidentă, abandonul și dezinteresul. Este drama eșecului unei familii. Îți lasă senzația de mizerie, atât fizică cât și morală. Recomand.
Alte recenzii de la Bogdan Coșa:
