Nu știu de ce, citind această carte, mi-am adus aminte de Fructele mâniei de John Steinbeck.
Poate pentru că este vorba despre puterea familiei, despre durerile și bucuriile ei sărace?
Culegătorii de afine are foarte multă suferință, frustrare și înțelegere tacită. Nu te regăsești doar pe tine ci și pe toți cei apropiați ție.
Când Ruthie, mezina familiei de amerindieni care au venit la culesul afinelor in Maine, dispare fără urmă, se nasc două povești: cea a lui Ruthie și cea a Normei.
Una se construiește pe regrete, se agață de speranță și refuză să se lase învinsă. Cealaltă este mereu cenzurată, amestecată, ștearsă înainte de a fi scrisă.
Familia și tot universul ei este pictat cu toate stelele vitale, arzătoare, căzătoare, stinse și strălucitoare.
Sunt desenate multe tipare: mama simplă, sinceră, care oferă o iubire caldă, învăluitoare și necuvântătoare dar și mama “bolnavă”, egoistă, care te face să te simți vinovat pentru că îi datorezi viața; familia mare care se bucură de lucrurile simple și trăiește clipa față de familia conservatoare pe care nu o poți mulțumi niciodată, oricât de multe eforturi ai face pentru asta.
Faptul că deciziile luate într-o singură secundă schimbă vieți (nu doar a celui care ia decizia ci și a celor care sunt constrânși să o accepte) știm deja și o “luăm de bună” dar cum pot trăi toți cei implicați cu asta, pentru tot restul vieții, ne este imposibil de imaginat.
Atunci când evenimente tragice (și nu unul ci mai multe) ne marchează viața, mi se pare că rațiunea noastră, reacțiile și trăirile interioare se desfac, se dezic de noi, pur și simplu se descompun în alte elemente (ca niște celule care se înmulțesc, separându-se de cea primară) și reacționează sau interacționează total diferit una de alta.
M-am uitat la mama și am observat că ochii i se umeziseră, plini de speranță, în vreme ce îl privea pe copilul ei cel mai mare și se ruga pentru cel mai mic. Speranța e ceva atât de frumos – până nu mai este. Tristețea pe care mama reușise să o țină în frâu, după ce Ruthie dispăruse și după moartea lui Charlie, amenința să erupă atunci și acolo, lângă masa din bucătărie. Știam asta, Mae știa, tata știa, doar Ben nu reușea să înțeleagă. Nu înțelegea liniștea și pacea pe care tocmai le risipea. Credea că face un lucru bun. Așa crede și în ziua de astăzi. Eu însă eram furios pe el, iar furia s-a declanșat subit, pornind de undeva din străfunduri, caldă și învolburată. Aceeași care începuse să-mi copleșească simțurile la scurtă vreme după moartea lui Charlie – o furie primejdioasă și fierbinte ca un drug de fier înroșit în foc.p.138
Mintea știe că va trece totul (“totul este trecător”!…ce clișeu jalnic atunci când nu ești tu eroul principal) dar înăuntrul tău bubuie bombă după bombă și nu poți face nimic ca să le poți opri iar modul în care te exprimi și încerci să arăți asta celorlalți, pare doar jocul unei păpuși ale căror ațe sunt în mâna unui diabolic răzbunător zâmbitor.
Multe beculețe mi s-au aprins citind această carte iar altele s-au ars înțelegând că le era vremea. Am oftat de multe ori știind cât adevăr spune cartea asta dar m-am și mirat de ce niciodată nu mi-am pus problema și din prisma cealaltă?
Zic despre ea că este o carte frumoasă, dură, senină și simplă, sensibilă, dramatică, romantică, grea, sinceră și urâtă (acum îmi dau seama că deja am zis că e frumoasă dar alegeți voi ce vreți); te va lumina, te va împovăra, te va face să o ții minte pentru totdeauna!





