Tronul de cleştar ne aduce în volumul doi o continuare de excepţie. Diamantul de la Miezul Nopţii nu numai că ne făureşte o imagine crudă, lipsită de scrupule a unei lumi neîndurătoare ci ne prezintă şi faţa lipsită de sensibilitate a personajelor.
În Diamantul de la Miezul Nopţii, Sarah J. Maas ne face cunoştinţă cu Asasina Ardalanului în stare pură, lipsită de sensibilitatea care te făcea să-i uiţi legenda. Cădem într-un joc al manipulării, adunăm piese lipsă din puzzle şi rămânem în final cu chipul mai împietrit decât al căpitanului Chaol Westfall.
Campioana Regelui îşi începe îndeplinirea atribuţiilor, astfel îndreptându-se spre libertatea mult visată. Ce atribuţii? Cele de asasină; Regele îşi convoacă Asasina, îi dă o listă cu inamici ce trebuie înlăturaţi şi Celaena Sardothien face ce ştie ea mai bine: îi ucide. Finalul? După patru ani de executat misiuni în numele regelui, va fi liberă de contract şi va putea pleca oriunde.
Păşim alături de Celaena în lumea asasinilor, a trădătorilor, a vicleşugurilor, într-o lume în care poţi să te trezeşti un simplu pion pe tabla de şah exact când te aştepţi mai puţin, iar persoanele dragi îţi pot ascunde informaţii vitale. Asistăm la consumarea şi destrămarea unei iubiri, la moartea unei prietene dragi, legarea unei alianţe şi prietenii noi, şi la o dezlănţuire totală de magie.
Prin primul volum, Tronul de cleştar, Sarah J. Maas, nu a făcut altceva decât să ne dea o briză de aer cald, să ne ameţească cu poveşti de curte, să ne facă să sensibilizăm cu personajele, să visăm la mitul „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Astfel, am căzut, în plin, în capcana Diamantul de la Miezul Nopţii, o furtună de magie şi întâmplări de neanticipat unde descoperim planuri malefice de mii de ani, rezerve de magie suprimată în persoane de rang înalt şi nu în ultimul rând, o descoperim pe adevărata Celaena, cea de dinainte de Asasina Adarlanului. Iar adevărul este cu mult mai departe faţă de orice am fi crezut că am anticipat.