Fără îndoială că Ismail Kadare este principalul exponent al literaturii albaneze. Trăgându-și seva din îndârjirea ilirilor sau din suculența versului ”Ti Shiqperi me jep nder me jep emrin shqip” (Albaniam dă-mi onoare, dă-mi nume albanez).
Absolut nimeni nu are dreptul să se îndoiască de faptul că Ismail Kadare nu ar fi un albanez veritabil. A dovedit acest lucru în marea majoritate a creațiilor sale literare atras de istoria bravului popor sub multipllele și complexele ei aspecte.
Aflat la confluența dintre islamism și creștinism, fiind o țară musulmană, Albania s-a aflat secole de-a rândul la cheremul marilor imperii expansioniste.
Cel care a amprentat-o politic, cultural, arhitectural și caracteriologic a fost, fără îndoială, Imperiul Otoman.
Romanul ”Firida rușinii” ne introduce astfel în Albania secolelor 18-19, aflată sub ocupație otomană. O Albanie care începea să-și scurgă într-un hrăpăreț nimic chiar și ultima fărâmă de identitate națională.
Într-un astfel de climat ”domnește” Ali Telepena, mare vizir peste albanezi, numit de otomani după ce le-a cumpărat bunăvoința cu munți de daruri strălucitoare și acaparatoare.
Un Ali Pașa care a ”cumpărat” chiar și căsătoria cu grecoaica Vassiliki Kontaxi, iertându-i tatăl de anumite fărădelegi care ar fi putut duce la spânzurarea acestuia.
Pornind de la aceste date, Ismail Kadare, în binecunoscutul și consacratul său stil postmodernist, plasticizează istoria neamului său, însă fără a denatura.
Practic, el adaugă fără a aluneca pe panta demagogiei, dar, mai ales, fără a contesta, alegând să completeze fagurele istoriei prin intermediul unui stil scriitoricesc în care virulența, nostalgia și epitetizarea împletesc ghemotoace de trăire intempestivă, coagulată în jurul tardivei răzmerițe a lui Ali Pașa.
După zeci de ani în care s-a ploconit la picioarele vizirilor Stambulului etern cotropitor, Ali Pașa nu mai poate insufla poporului albanez ideea de eliberare. Poate că unii dintre ei au îndrăznit să-l asemuiască cu puternicul și tumultosul Skandenberg, însă marea majoritate a albanezilor din acele vremuri păreau a fi deja mult prea resemnați, aproape contopiți în stilul existențial al otomanilor.
Laitmotivul acestei capodopere este firida rușinii, cea care tronează imperial în zidul palatului de la Istanbul, acolo unde, din când în când, este așezat capul vreunui domnitor care a îndrăznit să creadă că poate să-și scape poporul de sub dominația otomană. Astfel, firida din zid, tăcută și totuși amenințătoare, este un instrument de tortură care reușește să reteze visele celor îndrăzneți.
Istoricismul lui Kadare mi-se pare oarecum asemănător cu cel sadovenian. Spun oarecum asemănător pentru că spre deosebire de scriitorul român, la autorul Albanez găsim un iz de didacticism care răsfiră peste umerii albanezilor din prezent pildele unor timpuri care nu trebuie să se mai întâmple vreodată.
Fără nici o tentație de extrapolare, Ismail Kadare predă lecția propriului popor într-un ritm propriu, echidistant și totuși patriotic.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Ismail Kadare:
