Recenzie „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes

Flori pentru Algernon a apărut pentru prima dată în anul 1959 ca o scurtă povestire într-o revistă americană de fantezie și ficțiune, iar în anul 1966 a fost transformată într-un roman.

Daniel Keyes ne prezintă atât povestea lui Charlie Gordon, un tânăr naiv, de treizeci și ceva de ani cu retard mintal sever care tot ce și-a dorit vreodată a fost să fie inteligent, dar și povestea șoricelului Algernon.

În invitația de a fi primul subiect uman al unei operații experimentale de creștere a coeficientului de inteligență, Charlie a văzut o oportunitate de a-și împlini visul.

Înainte ca tânărul să fie supus operației, se efectuează numeroase experimente pe șoareci, Algernon fiind cel care obține cele mai bune rezultate în urma intervenției.

Ceea ce mi se pare foarte interesant la acest roman este faptul că este alcătuit din rapoartele de progres ale lui Charlie, fapt ce evidențiază și mai mult evoluția acestuia după operație. Primele pagini sunt destul de greu inteligibile, conținând erori de scriere și greșeli gramaticale grave. După efectuarea operației observăm, însă, o majoră îmbunătățire în ceea ce privește inteligența tânărului. Cuvintele sunt scrise corect, nu există greșeli gramaticale, iar propozițiile simple, uneori fără sens, se transformă în fraze elevate.

După un timp, Charlie este prins la mijloc între rememorarea evenimentelor din copilăria sa nu tocmai fericită, realizarea faptului că tot ce au făcut vreodată persoanele pe care le credea prietene a fost să îl batjocorească și încercarea de a înțelege evenimentele din viața sa. Astfel, ajunge să poarte o luptă interioară deopotrivă copleșitoare și fascinantă.

Flori pentru Algernon este un roman foarte emoționant pe care l-am citit cu răsuflarea tăiată de la prima până la ultima pagină. Îl voi reciti cu siguranță peste câțiva ani pentru că mi se pare genul de lectură care ne dezvăluie din ce în ce mai multe pe măsură ce înaintăm în vârstă.