Dostoievski este unul din marii piloni ai literaturii clasice rusești. Îi admirăm deosebitul talent scriitoricesc prin generații. Ne cucerește cu istorii palpitante și personaje bine definite, ale căror destine nu te pot lăsa indiferent. Câteva luni în urmă terminasem Demonii, o istorie atât de încâlcită și palpitantă care m-a ținut într-o stare de alertă continuă.
După o pauză bine-meritată, am decis că este cazul să continui această introspecție în lumea lui Dostoievski, așa că nu m-am gândit și am pus mâna pe Idiotul, care s-a dovedit a fi la fel de impresionantă ca și precedenta lucrare lecturată.
Din start, afirm cu toată sinceritatea că nu am încheiat încă lectura, dar impresiile după primul volum îmi permit în definitiv să caracterizez această lucrare ca pe un roman de căpătâi în care viața, moartea și dragostea fac joacă o Ciuleandră mirifică. În prim plan avem istoria prințului Mîșkin, revenit din Elveția într-un Petersburg înfrigurat și rece, și când afirm asta nu mă refer doar la situația climaterică. Acesta are norocul sau poate nenorocul de a-l întâlni pe Rogojin, un reprezentant al micii boierimi care îi face o retrospectivă asupra societății acelei vremi. Prințul la rândul său este întruchiparea sfintei nevinovății și naivități, care implică o permanentă stare de amuzament și calm.
Acțiunea și liniile de subiect încep calm și termină într-un veritabil vertij, care aduce în scenă o serie de personaje de toate calibrele și culorile. În centrul acestora însă rămâne acest matur infantil, rupt parcă din imaginile cu sfinți apostoli, neprihăniți și gata să poarte nemiloasa cruce a unui destin incomplet.
Idiotul este o litografie a societății rusești de la mijlocul sec. XIX, în care vanitatea, viciile și desfrâul moral sunt la ordinea zilei. Dostoievski, aidoma unui roentgen scanează și scoate la iveală metehne, enunțând concluzii firești și axiome firești, cum ar fi:
- ”De altfel, există oare țeluri mai importante și mai sfinte decât cele părintești? Unde te-ai putea ancora mai bine decât în sânul familiei?” Nimic mai ai adevărat, aș spune eu, mai ales că vorbim despre perioada când familiile reprezentau un vector notoriu al sănătății sociale.
- ”Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decât însăși crima.” La acest capitol se interpune necesitatea unei observații, și anume că Dostoievski denotă o doză de profeție asupra unor fenomene psihologice ale vremii, și nu doar în limitele noțiunii de pedeapsă, dar și în cele ce vizează libertatea și afirmarea feminină, așa cum urmează:
- Nu știu, poate că e o prejudecată la mijloc care mă îndeamnă să cred că oamenii n-au dreptate când fac deosebire între sexe, condamnând la femeie ceea ce se trece cu vederea la bărbat.
Înțelepciunea cu care autorul dezvoltă aceste subiecte sensibile pentru acea perioadă, ne uimește și cert este că are pe bună dreptate meritul de a deschide anumite uși în materie de analiză și sinteză socială în baza talentului beletristic, de care dă dovadă în repetate rânduri.
Sper că am reușit să vă suscit atenția și o să descoperiți universul lui Dostoievski în care lupta rău-bine este definitorie, iar virtutea vine să combată stereotipul.
Alte recenzii de la Fiodor M. Dostoievski:
