Am citit ceva thrillere de-a lungul anilor, sunt de asemenea și o fană a romanelor polițiste, Agatha Christie fiind una dintre autoarele mele preferate. Totuși, când vine vorba de cărți thriller noi, îmi pierd ușor din entuziasm, pentru că le-am cam învățat rețeta: băiat bogat sau fată frumoasă ucisă/răpită, se caută criminalul, începe ancheta, și totul e bine când se termină cu bine.
Îmi place E. Lockhart delicios de mult. I-am citit Mincinoșii, care este una dintre cărțile mele preferate. I-am citit și Lista iubiților, care m-a cam dezamăgit. Deci când am primit Impostoarea, speram să fie cel puțin cel puțin la fel de bună ca Mincinoșii, și să nu mă dezamăgească cum a făcut-o cea din urmă carte menționată.
Impostoarea prezintă povestea umilei Jule. O tânără pasionată de machiaj, frumos, orfană de ambii părinți, găsește dragostea de care are nevoie în prietena sa, Imogen. La polul opus de Jule, deși tot orfană, Imogen are o situație financiară de vis; de la apartamente în marile orașe ale Lumii la mașini de lux și înapoi. Se plictisește repede de oameni și pleacă în căutare de nou în permanență. De Jule aparent nu s-a plictisit nicicând, fiind prietena ei cea mai bună. Aparent, viața lui Immie era una perfectă, până când dispare de acasă, iar Jule găsește în coșul de pâine un bilet de sinucidere. Deși corpul lui Imogen nu a fost niciodată găsit, pentru polițiști acest bilet era de ajuns; o altă adolescentă depresivă care a ales de una singură să moară. Dar oare e vorba chiar de sinucidere, sau cineva a pus la cale un plan pentru a o omorî pe tânără?
Încerc doar să fiu. Să exist și să mă bucur de ceea ce se află chiar sub nasul meu.
Impostoarea de E. Lockhart este genul de carte pe care n-aș putea să o povestesc fără (muulte, multe) spoilere. Romanul este scris într-o manieră de-a dreptul impresionată, am fost învârtită în toate direcțiile, cronologia inversă mi-a plăcut teribil, și de precizat e faptul că NU puteți sări peste detaliile temporale (asta dacă vreți să înțelegeți cum stă treaba cu romanul).
Poate că sunt o persoană groaznică, dar se simte atât de bine să nu te mai simți vinovată.
Personajele sunt magistral reprezentate, intrigând, omorând, prefăcându-se, trădând. Nimic nu e ceea ce pare, totul este o iluzie care poate fi percepută de fiecare în parte în mod diferit. Impostoarea de E. Lockhart mi-a dovedit prin excelență faptul că oamenii nu sunt niciodată ceea ce pretind a fi și că durerea e provocată, de cele mai multe ori, de cei de la care nu te-ai aștepta. Impostoarea reprezintă un adevărat thriller psihologic, care mi-a depășit cu mult, mult, mult așteptările, și care s-a jucat, asemenea unui păpușar, cu mintea mea. O operă scăldată în suspans și mister, cu întorsături de situații și aparențe care te înșeală la tot pasul.
P.S: coperta ediției românești e tare adorabilă, dar tot pe cea originală parcă o prefer. Voi ce ziceți? 😀
Alte recenzii de la E. Lockhart:
