” Ispitirea Sfântului Anton”, publicat în anul 1874, este exemplul perfect al reușitei integrării armonioase a poemului în proză.
Într-un stil lapidar, dar cu multiple conotații poleite cu simbolismul exegetic al laturii filozofice de factură flaubertiană, Ispitirea Sfântului Anton ne prezintă continua luptă dintre realitatea materială și realitatea virtuală, dar mai ales cea dintre stoicismul posibilei mântuiri și îndrăzneala hămesitei dorințe de a cunoaște, de a explica propriului sine răspunsul îndoielilor lăuntrice.
Armonia ordinii Cunoscutului este tulburată de dorința de a afla ce se ascunde dincolo de acesta, o dorință în care se zbat banalul și miraculosul, acceptarea și neastâmpărul.
Ispitirea a existat încă de la Începutul Începuturilor, născocită sau chiar invocată, ea a fost mai mereu prezentă acolo, în anticamera felului de a fi al fiecărui individ. Isus Hristos însuși a fost ispitit.
Tocmai de aceea tema ispitirii o întâlnim adeseori în literatură, îndeosebi în mitologie, acolo unde ispitirea nu are un vădit iz religios, ci mai degrabă unul carnal și mult prea palpabil. În schimb, ispitirea sfinților, a asceților ce tind spre contopirea cu ancestralul, are un parfum aparte, care pune față în față umanul și divinul într-un dualism oscilant și scânteietor.
Aici, cel care înșeală la cântar nu este un oarecare negustor, ci chiar Marele Negustor, cel care vinde iluzii și cumpără suflete naive. Tocmai de aceea ”Ispitirea Sfântului Anton are un pregnant iz filozofic, o ciocnire între metafizică și dialectică, unde conjugările, indiferent de intensitatea lor, sunt de prisos.
Eterna luptă dintre lumină și întuneric împletește de data aceasta ancestralul poetic și subteranul strangulator într-un tangaj al talerului care înclină când în favoarea Realului, când în cea a Irealului, azvârlind momeli grunjoase în calea ascetului pălmuit de dansul șchiop dintre senzorial și rațional, dintre facilismul simțurilor înșelătoare și împovărarea dăruită de crucea destinului umerilor care aleg să o parte până la capăt, trecând prin furcile caudine ale vicisitudinilor care adeseori se transformă în extemporale, etape intermediare între capitolele existenței.
”Ispitirea Sfântului Anton” nu își trage seva din ”Faust”, căci aici nu există disperata dorință a clipei nebune de a gusta din marmura eternității, ci ciocnirea dintre acceptare și răzmeriță, nu ca o încercare a credinței și necredinței de anihilare reciprocă, ci ca o tentativă de luminare a părții întunecate prin totala înnegurare a celeilalte, acea încercare de continuă debusolare taman a celor care într-adevăr au nevoie de busolă pentru a putea înțelege sensul anumitor pseudo-axiomizări, sterpe teoretizări și alambicate personificări panteice în numele alungării corozivei spaime.
”Ispitirea Sfântului Anton” este fabuloasa capodoperă care reușește să amestece verosimilul și neverosimilul într-un poem care se insinuează în sufletul cititorului prin pași de dans hipnotic.
O carte fabuloasă!
Lectură plăcută!









