Charles Bovary, tânăr absolvent la medicină, este crescut sub tutela mamei, trăiește la Tostes și însurat, tot prin grija ei, cu Heloise Dubuc – o vaduvă de patruzeci si cinci de ani, cu picioare reci. Charles începe sa-și exercite meseria de medic atât în sat, cât și în împrejurimi. La ferma Bertaux o cunoaște pe Emma, fiica lui domnului Rouault, la care Charles venise să-i îngrijească piciorul rănit. La scurt timp după asta, Heloise moare și Charles vede în Emma soția pe care și-a dorit s-o aibă alături. Tatăl ei își dă consimțământul și, odată cu venirea primăverii, cei doi se căsătoresc. Proaspăt căsătoriții se instalează la Tostes, unde încep o viață monotonă.
Iubirea, trebuia să vină pe neaşteptate, cu tunete şi fulgere – uragan din cer care se prăbuşeşte peste viaţă, o schimbă total, smulge voinţele precum frunzele şi târăşte cu el în furtună inima.
Nu știu a câta carte citesc în care să descopăr sindromul Annei Karenina, femeia care are o nevoie acerbă de dragoste, iluzii, vise și demonstrații de sentimente exagerate, pentru acele vremuri în care bună conduită se considera cea mai bună calitate pe care o putea avea o fată/femeie. Integritatea lui Flaubert se lovește de caracterul unei personalități neînțelese de mine, dar nici nu am încercat să o fac, și nota pe care i-am dat-o, nu ține de Emma Bovary, ci de subiectul cărții, care nu mi s-a părut deosebit or, asta caut eu, ceva inedit, o fărâmă de pâine proaspătă, nemaiîntâlnită. Singurul personaj care mi-a trezit o simpatie a fost credinciosul și naivul Charles, care prin toată dedicația și bunătatea sa către soție, nu a fost „destul de bun” pentru trăirile aritmice ale Emmei, el a fost o simplă scară pentru a ieși din fatidica soartă pe care o avea până la căsătorie.
I se părea că doar anumite locuri de pe pământ produc fericirea, întocmai ca o plantă care creşte bine numai într-un anumit sol şi căreia nu-i prieşte niciun altul.
Dacă Tolstoi a urmărit o singură linie de plutire pentru adulterul Annei, atunci Flaubert a căzut în hăul repetitismului, și a încercat să combine rătăcirile unui suflet avid de cavalerism cu diferiți actori ale acestei vieți ficționale. Un tânăr pregătit pentru a-i oferi senzațiile pe care aceasta le râvnea cu nebunie, și un bărbat în toată firea, care-și dă seama la timp despre cutumele pe care le încalcă, încurcându-se cu o femeie măritată.
Discursurile exagerate ascund sentimente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile, pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduioşăm stelele.
Cred că impactul pe care l-a avut cartea în perioada lui Flaubert a fost una de uragan la nivel mondial, însă astăzi nu este o noutate, nefericirea pe care o au femeile care sunt prinse captive într-un măritiș aidoma unui miraj, ți se pare una, în realitate lucrurile stau altfel. Doamna Bovary este femeia care reprezintă acest segment de nefericire lucidă, evidentă din literatură universală. Un reprezentant clar, care ar fi în gura celor care discută dificultatea de a găsi o ieșire din rutina care o consumă, și cărei i se lasă pradă, să zică clar neliniștea și tristețea care o îneacă zi de zi. Poate nu este atât de sumbru pe cât mi s-a părut mie, dar Emma este patetică doar la bun început, mai târziu se aruncă în extreme, ea nu-și vede locul și confortul mult râvnit.
Alte recenzii de la Gustave Flaubert:
