Nu e prima dată când citesc Jocurile Foamei. Dar nu contează, pentru că de câte ori o voi citi, premisa pe care se clădește povestea îmi va părea mereu verosimilă și foarte probabilă. Către ce se îndreaptă omenirea?
Ne vom opri vreodată din goana noastră egoistă pentru a analiza ce repercusiuni vor avea acțiunile noastre într-un viitor foarte apropiat? Am ajuns să dăm premii Nobel pentru bombe atomice și povestiri macabre, pline de violență. Suntem atât de însetați de putere și avuție încât călcăm pe cadavre. Empatia și umanitatea nu mai sunt trasături definitorii ale rasei umane.
Da. Jocurile foamei e o distopie. O lume postapocaliptică redusă la absurd, ca o balanță cu două talere: de o parte pulimea, care se zbate să iasă din mocirlă, care se luptă înverșunat pentru fiecare gură de aer, și de cealaltă parte, norocoșii, ce au nevoie de adrenalină pentru a simți din nou că trăiesc și pentru a-și omorî plictisul. Sub fațada poleită a vieții Capitoliului, monstrul sângeros al cruzimii este adus la statut de zeu atotputernic. Un monstru ce se hrănește cu adrenalină. Una care pulsează de sânge și violență, pentru că doar asta ar putea să satisfacă pretențiile bolnave ale armatei de adepți ce-l proslăvesc. Și cine le-ar putea satisface această nevoie barbară mai bine decât ăia de jos, deja sufocați de nevoi?
Unde ai putea găsi disperare mai mare decât în districtele sugrumate de foame, limite și muncă? Cine și-ar putea dori mai mult decât cei înecați să respire aer curat?
Ai putea zice că omul, dacă e om, o să lupte pentru principiile și convingerile sale. Ai putea zice că omul n-o să-și trădeze umanitatea doar pentru o masă caldă. Ai putea, dacă acea masă n-ar fi ultima. Ai putea, dacă n-ar fi alții pentru care să plângă și să-și facă griji, ai putea dacă nu l-ar aștepta nimeni acasă și n-ar mai avea nimic de pierdut. Dar ce nu face omul din dragoste? La câte nu renunță? Câte riscuri e în stare să-și asume? De câte ori nu-și regăsește speranța? De câte ori nu-i capabil să se adune de pe jos și s-o ia de la capăt în schimbul unui umbre de zâmbet pe fața unui om drag?
Jocurile foamei nu-i despre personaje, nu-i doar o distopie bine scrisă. Jocurile foamei este despre disperare pusă față-n față în luptă dreaptă cu empatia umană. Jocurile foamei e despre omenire și către ce se poate îndreapta în urma impactului propriilor decizii greșite. Jocurile foamei e încă un scenariu terifiant a ce n-ar trebui să se întâmple. E premisa zugrăvită-n gri murdar a unui viitor ce e de preferat a fi evitat. Iar puterea e doar în mâinile noastre.
Urmărind-o pe Katniss, o adolescentă rebelă, hotarâtă și independentă, cartea ne poartă într-o lume distopică, împărțită în 12 districte, diferențiate de statutul social, ocupație și condițiile de viață.
În fiecare an, 24 de tineri, câte o pereche din fiecare district, sunt aruncați în arenă, într-o luptă pe viață și pe moarte, care asigură câștigatorului faima, bunăstarea materială și viața, pentru că principala regulă a jocului este că există un singur supraviețuitor. O întrecere televizată cu elemente amestecate din luptele cu gladiatori și Big Brother, un joc violent și crud, dus la extrem, urmărit de toate districtele cu patimă bolnavă.
Dincolo de jocul sângeros și barbar, dincolo de lupta pentru supraviețuire, Jocurile foamei este despre empatie umană, este despre lumina reprezentată de ultima fărâmă de speranță și umanitate într-o lume scufundată-n întuneric și violență. Este despre curajul de a te desprinde de turmă și a încerca să-ți schimbi destinul. Este despre a crede în tine și a-ți provoca norocul. Iar câteodată, riscând tot, ajungi să câștigi într-un mod nesperat.
Cartea este prima parte dintr-o trilogie ce tocmai a fost reeditată de Nemira în colecția Armada.
Alte recenzii de la Suzanne Collins:
