Prima carte din 2026 care mi-a frânt inima:
Vi s-a întâmplat vreodată să deschideți o carte și, încă de la primele rânduri, să simțiți că v-ar fi mai bine să o lăsați din mână, pentru că știți că o să doară?
Exact acest tip de experiență este Jurnalul unei iubiri pierdute. Din durerea pierderii mamei sale, Éric-Emmanuel Schmitt construiește un jurnal al suferinței, un spațiu intim în care doliul nu se încheie niciodată, ci se transformă într-o rană deschisă, constant prezentă. Legătura dintre ei fusese atât de profundă, încât funcționa dincolo de cuvinte sau explicații. Se simțeau reciproc fără să fie nevoie de semne. De aceea, absența acelei percepții devine este cu atât mai tulburătoare: cum este posibil să nu simți dispariția ființei care te-a adus pe lume și ți-a definit existența?
Ea l-a purtat, l-a crescut, l-a format, i-a oferit un drum și o lumină. Iar când ea pleacă, sensul pare să se destrame complet. Cum mai continui să trăiești când persoana care ți-a dat viață nu mai există? Cum accepți o lume care merge mai departe, în timp ce universul tău interior s-a prăbușit?
Deși lumea din jur continuă să se miște, durerea rămâne. Se spune că doliul ține doi ani, că timpul vindecă. Dar cum să măsori timpul unei pierderi atât de profunde? Cum să te obișnuiești cu absența vocii, a râsului, a prezenței care ți-a însoțit fiecare pas? Mama nu a fost doar o parte din viața lui, ci însăși viața.
Cum faci față când lumea ta s-a oprit?
Opinia mea despre Jurnalul unei iubiri pierdute:
Acum înțelegeți de ce această carte a fost atât de greu de citit. Nu am știut la ce să mă aștept, dar după primele rânduri am izbuncit în plâns și am continuat să plâng până la ultima pagină a acestei capodopere. Să spun cât de minunată e cartea asta e de prisos. Schmitt stăpânește emoția cu o precizie dureroasă și transformă suferința într-o formă de artă. Este o lectură care m-a rănit atât de tare, încât nu cred că aș putea să o recitesc vreodată.
Este o carte extraordinară, dar devastatoare. Fiecare pagină pare impregnată de durere, iar pierderea este descrisă ca o boală. Este cu atât mai greu de citit când ai o mamă așa ca a lui Eric Emmanuel Schmitt. Așa cum e și mama mea, stâlpul existenței mele. E și mai cumplit trăind tot ceea ce citești, de parcă toată dragostea care emană dintre pagini îți aparține.
Deși ni se spune că moartea face parte din firesc, nimic nu pare mai de neacceptat decât dispariția mamei. Tocmai de aceea, Jurnalul unei iubiri pierdute este o carte pe care nu o voi mai citi vreodată. M-a distrus emoțional, mi-a sfâșiat sufletul și mi-a lăsat o teamă profundă: aceea că într-o zi lumea mea se va stinge, la fel ca a lui Schmitt.
V-aș recomanda această carte. Însă este atât de tristă încât nu o pot face. Pot doar să spun că nu există autor francez care să îți atingă sufletul mai mult decât Schmitt. Chiar și dacă asta înseamnă să-ș sfâșie în bucăți. Iar cu asta cred că am spus tot. Mii de mulțumiri pentru exemplar, Libris!
„O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că, în adâncul adultului, supraviețuia un băiețel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa.
-Mama? O să omoare ea moartea!
Băiețelul acela astăzi s-a stins.
Odată cu ea.
Îmi încep prima zi de orfan. Sunt copilul nimănui.”
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Libris
Alte recenzii de la Eric Emmanuel-Schmitt:
