Există oameni care respiră muzică și care nu pot trăi fără ea. Ca și cum, fără ea, viața ar pierde din culoare, din sens. Muzica devine uneori ceea ce ne ține ancorați de noi înșine.
Pentru mine, muzica a fost mereu acolo. Nu există zi fără muzică. Mi-ar fi imposibil să-mi definesc existența în afara ei. La fel se întâmplă și cu Eric-Emmanuel Schmitt, care pare să-și trăiască viața sub semnul creațiilor lui Mozart.
Înainte de a fi scriitor, naratorul Schmitt a fost un tânăr rătăcit printre dilemele vârstei, prins între frică, confuzie și nevoia de a înțelege cine este cu adevărat.
Ajuns într-un punct critic, cu gânduri întunecate și decizii radicale, a vrut să pună punct totului. Însă muzica a intervenit neașteptat. Un simplu moment la operă, o audiție din „Nunta lui Figaro”, a fost suficientă pentru a schimba direcția.
Din acel moment, Mozart nu mai este doar un compozitor, ci devine un reper interior. Anii se succed, iar muzica îi este prezentă în fiecare etapă, ca o coloană sonoră a propriei vieți. Mozart ajunge să însemne energie, frumusețe, bucurie, sens. Fără să promită nimic, fără să explice, Mozart îl salvează. Doar prin existența sa. Iar dacă viața poate crea asemenea armonie, atunci cum să nu vrei să trăiești cât mai mult în această lume?
Nu este ușor de spus ce impact a avut această carte asupra mea. Nu pentru că ar fi dramatică sau copleșitoare, ci pentru că este sinceră până la vulnerabilitate. Tipic Eric Emmanuel-Schmitt. Tipic lui. Încă de la primele pagini, din primele scrisori adresate lui Mozart, am simțit lipsa convențiilor clasice. Nu există fir narativ, nu există personaje propriu-zise, ci doar o voce care se destăinuie.
Tot ce transmite Schmitt este profund omenesc: îndoielile, micile revelații, durerile, entuziasmul. Arta, pierderea, fericirea și eșecul coexistă firesc. Totul e uman la această carte. Uman este și felul în care își privește viața, aspirațiile și limitele. Această onestitate m-a atins cel mai mult. Este o carte care nu strigă, dar care se așează peste propriul suflet, ca o haină călduroasă. Pentru că noi toți, ca oameni, am gândit măcar o dată ca naratorul lui Schmitt.
Da, relația lui cu Mozart poate părea exagerată, uneori aproape irațională. Dar nu este acesta modul în care ne agățăm cu toții de ceva ca să mergem mai departe? O muzică, o persoană, o idee care ne ține în viață? „Viața mea cu Mozart” nu este doar o carte, ci o dovadă de fragilitate și adevăr. Pentru modul în care te provoacă să-ți reanalizezi propria existență, merită!. Este inconfortabilă pe alocuri, neobișnuită, imperfectă — exact ca noi, cei care o citim. Cum am spus. Este total umană.
Mulțumesc din suflet, Libris, pentru exemplar! Sper că v-am făcut curioși, dragilor! Sper să îi oferiți o șansă acestui autor minunat!
Alte recenzii de la Eric Emmanuel-Schmitt:
