Theo si Mathis, sunt doi puști obișnuiți de doisprezece ani, se ascund sub scara de la cantina școlii ca să bea pe ascuns. Theo trăiește în tutela alternativa, când cu tatăl său șomer și depresiv, când cu mama lui isterica. Mathis e copilul unei femei traumatizate de copilăria ei sumbra și al unui bărbat absent și prietenul nedezmințit al lui Theo. Helene, profesoara celor doi, ce trăiește cu povara bătăilor încasate când era mica, bănuiește că ceva nu e în regulă cu Theo, care îi stârnește o senzație de deja-vu, și încearcă să-l salveze.
Cecile, mama lui Mathis, după ce descoperă viața dublă a soțului ei fermecător, simte că liniștea familiei se destramă de tot când Mathis se întoarce de la școală mirosind a alcool. Legămintele, spune Delphine de Vigan, sunt „legăturile invizibile care ne unesc, promisiuni pe care le-am șoptit si al căror ecou nu-l mai luam în seamă”. Și tocmai asemenea legăminte guvernează și otrăvesc viața celor patru personaje ale acestui roman contrapunctat.
Au fost momente de lectură în care am savurat fiecare cuvânt citit, pentru că această carte are de toate: Structură, idee, dialog, descriere și personaje memorabile, chiar și cele secundare! Unirea acestor calități literare m-au făcut să uit restul cărților începute.
Un copil neglijat, 2 părinți plini de ură, un prieten inconștient, un sistem indiferent, o profesoară traumatizată, și o femeie ignorată de soț – ce cocktail delicios ne-a oferit de Vigan, nici nu aveți idee!
Povestea este aidoma unui coșmar din care te aștepți să te trezească cineva, dar nu se întâmplă nimic. Coșmarul continuă și te impacientează surdocitatea care ia amploare odată cu apropierea deznodământului.
„Într-o zi și-ar dori să-și piardă cunoștința, complet. Să se Scufundă în țesutul gros al beției, să se lase acoperit. Să fie îngropat, pentru câteva ore sau pentru totdeauna, știa că asta se va întâmpla.”
Autoarea m-a convins în mod repetat, că nu este nevoie de 600 de pagini pentru a te lăsa cu impresii, urme și un “Asta Da! carte de parenting”!
Explic de ce: Theo este întruchiparea copilului pierdut, unul care devine spațiul perfect pentru “sparringul” părinților divorțați.
În fața dumneavoastră aveți un antiexemplu grav și dureros în care se demonstrează cât de ușor poate fi distrusă soarta unui copil.
„Uneori îmi spun că a deveni adult este doar pentru asta: să repar pierderile și pagubele de la început. Și să ținem promisiunile copilului care am fost.”
