John Steinbeck este unul dintre scriitorii mei preferați. Nu pentru că este posesor de Pulitzer (în 1939, pentru romanul „Fructele mâniei”) sau de Nobel pentru Literatură (1962, după ce publică romanul „Eu și Charley descoperim America”), ci pentru că mă simt confortabil atunci când citesc despre lumea rurală americană, pe care o analizează pe toate părțile. O recenzie publicată de Dallas Morning News spunea: „John Steinbeck a cunoscut America și și-a înțeles compatrioții mai bine decât oricare alt scriitor din secolul XX”. Așa că, numai și pentru acest argument, merită să-l descoperi pe Steinbeck, dacă nu ai făcut-o deja.
În „Nehotărâții sorți ai bătăliei”, considerat primul roman important al lui Steinbeck, asistăm la o revoltă a culegătorilor de fructe din Torgas Valley, California. Personajele principale sunt activiștii roșii, Mac și Jim, primul fiind un membru de partid cu ștate vechi, de la care cel de-al doilea învață până într-acolo încât își depășește maestrul. Cei doi se infiltrează printre muncitorii nomazi, se folosesc de nemulțumirea colectivă a tăierii plăților și trag sforile unei greve de amploare.
Spuneam că discipolul învață de la maestru până-l depășește, Dar ce învață și cum? În primul rând, Jim se deprinde cu manipularea maselor, oferindu-le iluzia că sunt importante. În al doilea rând, el învață să întrețină flacăra urii și a răzbunării, alimentând-o cu sânge, pentru a-i servi interesului personal. Drumul transformării lui Jim Nolan, de la un tânăr ruinat, fără familie, care nu-și mai vede rostul în viață, la acel lider ce rămâne calm și calculat în cele mai fierbinți momente ale revoltei dă cărții un plus de valoare. Nu este de neglijat nici radiografia atât de exactă a Americii de secol XX, cu muncitori nomazi exploatați de latifundiari, cu divergențe politico-sociale, cu oameni la limita subzistenței.
Titlul cărții poate fi justificat prin următorul citat:
Nu există începuturi, zise Burton. Și nici finaluri. Mie mi se pare că omul s-a angajat într-o luptă oarbă și teribilă, născută dintr-un trecut pe care nu și-l amintește și îndreptată spre un viitor pe care nu-l poate prevedea sau înțelege. Și omul a întâlnit și a învins orice inamic, mai puțin unul. Nu poate câștiga împotriva lui însuși.
Cartea nu te lasă să respiri prea mult. Ajungi să te simți și tu un răsculat ce-și duce traiul în tabăra culegătorilor, hrănindu-te cu fasole și carne de vită, bând cafea proastă și îndurând frigul sau umezeala din corturi. Dialogul abundent dă un ritm alert poveștii.
În concluzie, cartea mi-a plăcut, m-a prins în iureșul acțiunii. Nu pot spune dacă e mai presus de celelalte două opere pe care i le-am citit lui Steinbeck („Șoareci și oameni” și „Pășunile raiului”), dar, cu siguranță, nu mă voi opri aici în ceea ce-l privește pe scriitorul american. Deja am pus ochii pe „La răsărit de Eden” (1952) – cea mai îndrăgită carte a sa.
Spor la citit!
