Cartea te atrage, odată ce ai început să o citești e greu să te distragi la altceva. „La răsărit de Eden” este a doua carte citită de John Steinbeck.
Copiii din aceeași familie sunt aproape întotdeauna foarte diferiți și sunt iubiți în moduri diferite, dar nu fiecare părinte poate recunoaște asta. Este o adevărată artă să faci copiii să nu simtă această diferență, pentru a putea oferi fiecăruia ceea de ce are nevoie, astfel încât să nu apară gelozie și ură între ei.
În imensitatea Văii Salinas, două familii sunt destinate să se întâlnească, atât de diferite pe cât e posibil în principiu. Hamiltonii și-au aranjat o viață simplă în posesiunile lor, nu sunt bogați (în termeni materiali), dar viața lor este plină de nobilă muncă, iubirea reciprocă și respectul. Samuel, capul familiei, își umple zilele cu invenții (e bine când ai mâini de aur). Este iubit de toți cei din jur pentru dispoziția și reacția sa amabilă. Hamiltonii au mulți copii, se ridică unul pentru celălalt ca un munte și își iubesc părinții!
Totul este diferit în familia Trask. Adam este crescut de un tată incredibil de strict și sever, din copilărie pregătindu-și fiul pentru un viitor militar (la care nu se străduiește deloc, nu acceptă agresiunea în principiu). Relația cu fratele său poate fi greu numită caldă: Charles este condus de gelozia față de tatăl său (motiv pentru care îl bate de două ori pe Adam până la moarte).
Adam și Charles, apoi Aaron și Caleb – binele și răul.
Nu am văzut în aceste personaje o graniță clară între bine și rău și dacă printre frații generației mai vechi simpatiile mele erau pentru Adam, atunci printre gemeni îmi plăcea Caleb.
— Cred că te iubesc pe tine, Cal.
— Eu nu sunt bun.
— Poate pentru că nu eşti bun.
Totuși, sunt și personaje absolut pozitive în roman, chiar dacă nu-mi place extremismul. Însă n-am putut să nu mă îndrăgostesc de Lee și Samuel. De aceea chiar dacă cartea e voluminoasă, aș fi vrut să fie mai mult despre familia lui Samuel, despre copiii lui și viața lor.
Am plutit printre pagini, ignorând timpul. Nu mi-am pierdut niciodată interesul, deși aceasta este o narațiune foarte lină, măsurată. Dar chiar și această lentoare are ceva special care te va lega de carte.
Cartea este foarte voluminoasă în sens și conținut. Cartea este despre bine și rău, despre libertatea de alegere pe care o are întotdeauna omul. Magia „timshel” – „tu poți” sună încă în capul meu. Acesta este misterul cărții. Vor putea eroii să ia o cale diferită, să-și depășească asemănarea cu strămoșii lor și să nu calce pe aceeași greblă?
Alte recenzii de la John Steinbeck:
