Creația literară „Notre-Dame de Paris” manifestă prin esența sa un cântec situat pe culmile romantismului, în cadrul căreia Victor Hugo te infestează cu o multitudine de pasaje descriptive care amintesc de notele medievale ale arhitecturii gotice, care umple de un artistic tenebros un Paris vechi.
Acesta plimbă cititorul căruia i se adresează într-o manieră directă pe drumurile unui timp pierdut care a reprezentat cu glorie un univers parizian în care se situează personaje ce constituie definiția grotescului surprinse fiind în cadrul unor circumstanțe grotești.
Victor Hugo amintește de o artă ce reprezintă semnătura civilizației, o semnătură aidoma „cărților arhitecturale” care este constituită de existența clădirilor, manifestări ale adorării culturale, în care individul artist și-a încorporat simțul estetic. Acesta devenind un literalmente dirijor al „curentelor” arhitectonice într-un timp în care artistul, fie acesta sculptor sau pictor, nu a fost înlocuit de un plat și plictisit zugrav sau zidar.
Acesta supune cuvintelor o viziune temătoare asupra existenței în viitor a clădirilor gotice pariziene ce dispuneau în structura lor de elementul artistic, care constituiau un amalgam de reprezentări al mentalității epocii respective înfășurate de nivelul cultural și conturat de o finisare divină de simboluri ce aparțineau păgânismului sau catolicismului.
„Boala spaimei și a eșafodului, cea mai monstruoasă dintre toate bolile, pentru că nu vine de la Dumnezeu, ci de la oameni.”
Scriitorul supune unui plan principal o ideologie ce învinovățește existența individului ce a simțit să încadreze în pasaje descriptive elementele arhitecturii a diferitelor epocii și care situându-le în scrieri, provoacă fisuri în parametrii reali. Astfel, Hugo presupune că civilizația nu își va mai desena forma sufletului și nici astfel esența culturală a civilizației în totalitatea artei arhitecturale, acesta fiind îngrijorat că poate urma o dispariție a artei în forma arhitecturii, sau o dispariție a interesului față de cultură și poate literatură – fapte care s-au întâmplat.
Acesta plânge lipsa caracterului de sacralitate care putea fi desprins din briliantele catedrale vechi, din clădirile care cărau cu acestea în povara timpului întregu-i popor, plângând astfel transformarea grotească a clădirilor odată cu atribuirea acestora poporului și nu reprezentanților religioși care sponsorizau misticul și frumusețea estetică.
Victor Hugo prinde în firele narative pe care le-a încorporat în cadrul romanului o idee ce marchează lipsa interesului populației pentru factorul cultural, pentru „misterele” medievale și pentru mișcarea de conservare a artisticului și a poeticului. Totalitatea acestor aspecte fiind influențate de mișcările politico-sociale și de fluxul de schimbare a mentalității colective ce aparține fiecărei epoci, care s-a manifestat în arhitectură printr-un regres perpetuu.
Alte recenzii de la Victor Hugo:
