Margaret Mazzantini m-a fascinat cu povestea în care „Nimeni nu se salvează singur” aşa că am vânat cu entuziasm un alt titlu al său: „Nu te mişca”
Această sintagmă este un laitmotiv care se repetă de câteva ori în rândurile acestei cărţi. Este ca o umbră, care îmbie personajele, fie să aştepte să treacă emoţiile grele, fie să prelungească savoarea anumitor trăiri şi să le memoreze în fiecare celulă a corpului, pentru a se putea agăţa de ele când se simt pustiite şi amorţite.
Ca un paradox, şi nu o spun eu prima dată, am deschis această carte tocmai când am primit vestea că o tânără apropiată şi dragă sufletului meu, a suferit un accident şi se află în stare gravă în spital. Această întâmplare m-a făcut să acord mai multă atenţie situaţiei nefericite în care se află Timoteo, personajul principal. El află că fiica sa a ajuns în spitalul în care el lucrează, în urma unui grav accident de circulaţie.
Pe măsură ce ni se dezvăluie mai multe detalii insă putem observa mai clar sentimentele de vinovăţie, neputinţă şi neîmplinire, care s-au sedimentat şi aşezat asemenea straturilor unei cepe, şi nu neaparat în această ordine, în sufletul lui Timoteo. Sinceritatea mărturisirilor pe care le face poate fi cutremurăoare dar evidenţiază faptul că relaţiile de iubire nu respectă tipare şi că perfecţiunea nu poate umple goluri prăfuite.
„Nu mă simţeam aşteptat. Nu mă simţeam iubit. Eram nedrept. Elsa mă iubea cu raţiunea la care eu o obligasem primul, pentru că ea fusese, fără îndoială, mai pasională decât mine. Din dragoste se adaptase frâielor mele. În timp ce eu, odată mort tata, dădeam înapoi.”
Imaginea, statutul social şi anturajul de calitate nu pot compensa senzaţia că partenerul de viaţă este nemulţumit, că este plictisit şi îşi doreşte să trăiască senzaţii mai intense şi mai palpitante. De fapt nimic nu ar putea compensa această senzaţie pe care personajul principal, foarte bine conturat, o datorează tatălui său. Astfel Timoteo o cunoaşte pe Italia, opusul a tot ce este sau se doreşte a fi el. Putem avea impresia că o dispreţuieşte, chiar şi numele ei sugerează subtil asta, relaţia lor începe dintr-o atracţie fizică, nepermis să o simtă un chirurg de renume faţă de o femeie săracă, de la periferie.
„Trupul, Angela, poate iubi ceea ce mintea dispreţuişte?”
Trecem însă treptat, alături de Timoteo şi Italia, prin situaţii şi momente care le construiesc relaţia, care ne evidenţiază prejudecăţile şi care ne demonstrează că dincolo de vârstă, situaţie financiară şi socială este vorba despre a te simţi iubit şi apreciat. Cei doi au simţit şi trăit aceste sentimente, chiar daca nu pentru foarte mult timp şi la pachet cu toată durerea creată de ironia şi provocările sorţii sau selecţiei naturale cum susţine un prieten că se întâmplă de fapt.
Toate aceste lucruri ne sunt dezvăluite ca o mărturisire adresată fiice sale, ceea ce mă distrage de la firul poveştii şi nu pot să nu am o senzaţie ciudată, date fiind detaliile intime pe care Timoteo le menţionează, sinceritatea şi francheţea cu care o face. Apoi mă gândesc la faptul că el ştie sau cel putin crede că nu este auzit şi are nevoie să-şi amintească durerea pe care a trăit-o în trecut pentru a putea face faţă provocării care i-a servit-o soarta.
Autoarea ne dezvăluie în această carte o viaţă interioară tumultoasă , cu trăiri intense păstrate pentru sine, cu coşmaruri, cu iluzii, iluzii create altora, cu dezamăgiri şi o palidă speranţă.
Orice carte te îmbogăţeşte cel puţin cu experieţele personajelor sale aşa ca eu vă recomand cu drag să treceţi şi acest titlu in wish list.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Margaret Mazzantini:
